Mircea Radu IACOBAN

A venit toamna. Zonele în care obişnuiam să culeg flori de câmp sunt acum arse şi populate doar de ţepoasele imortele.

Iar o să ne-nchidem luni şi luni în case, aşteptând întâiul zâmbet al primăvăratecelor păpădii. Floare… prohibită în America: urâţeşte gazonul. În magazinele tip “casa şi grădina” din Columbus poţi cumpăra o sculă ciudată - un soi de cleşte cu mâner lung: dispozitiv de... smuls păpădii. Cine-l foloseşte? Tot americanul, fiindcă orice gospodar care se respectă are, în faţa casei, o postată cu gazon.  Tunderea gazonului face parte din ritualurile zilnice (altfel, dacă firul de iarbă depăşeşte 12 cm, vine şi-l scurtează Primăria – primeşti apoi, prin poştă, factura prestaţiei). Ochiul galben şi zâmbitor al păpădiei ce ne înveseleşte posomorâtul februarie atentează la obligatoria monocromie a gazonului, aşa că, la fel de obligatoriu, intră în funcţiune cleştele ce smulge din rădăcină întâia floare a primăverii.

În Canada, păpădia este tolerată; gazonul pare, astfel, mai cald şi mai prietenos. Diferenţa de tratament poate avea şi valoare metaforică: în Statele Unite, emigrantul intră în malaxorul americanizării, spre deosebire de Canada, unde este tolerată, ba chiar încurajată, păstrarea identităţii naţionalităţilor stabilite în lumea nouă. În USA, emigrantul-păpădie se va refugia în teritoriul monocord al limbii engleze, în vreme ce statul vecin tolerează oficial, alături de engleză şi franceză, nu mai puţin de 126 (!) alte limbi. Deşi-s absolvent de filologie, mărturisesc: n-am auzit, până acum, de limba blakfoot, ori carrier, dogrib, haida, kutenai, tlingit, tsimishian, gitskan, flemish, anharik, konkani, hakka, twi – ba chiar şi de o “non verbal language”, creditată cu 41.000 de vorbitori!

Se află şi româna în lungul pomelnic născut din încâlcirea limbilor la poalele turnului Babel – cu o precizare statistică: o vorbesc mai multe femei decât bărbaţi. De unde se vede că tot biata gospodină rămâne să păstreze valorile tradiţionale, în vreme ce capii de familie, prinşi în vârtejul business-ului şi al obligaţiilor slujbei, mai şi uită graiul de acasă. Unii mai mult şi deliberat, alţii mai puţin şi fără voie, în funcţie de constituţia sufletească a fiecăruia şi de capacitatea de rezistenţă a rădăcinilor.

Un amalgam lingvistic similar (evident, fără o astfel de spectaculoasă bogăţie) aflăm şi în Basarabia. Şi aici, responsabile cu rezistenţa lingvistică sunt femeile. A constituit unul dintre motivele ce l-au determinat pe scriitorul basarabean Nicolae Dabija să semneze, cândva, un pamflet la adresa... nevestelor rusoaice şi căsătoriilor mixte. S-a stârnit atunci, dincolo de Prut, o adevărată furtună de proteste, Dabija fiind învinuit de... rasism şi făcut cu ou şi oţet inclusiv în comunicate de presă oficiale. De fapt, Dabija avea dreptate: asta-i realitatea: ponderea influenţei Matrionăi a fost însemnată, constantă, şi, în loc să-şi recâştige terenul pierdut, româna a dat, decenii după decenii, înapoi ca racul, potopită de limba ocupanţilor. Dar nu s-a lăsat înfrântă!

O călătorie acum, la Chişinău, este reconfortantă. A dispărut puzderia de firme ruseşti (îmi amintesc una, cumplit de încifrată, pe lângă care treceam în fiecare zi: „Ghiproplodovşciprom”). Oraşul vorbeşte româneşte şi, în pofida amestecului de naţionalităţi, îl simţi trăind româneşte. S-a mistuit în neant îndemnul infam „vorbiţi omeneşte!” (adică, ruseşte) ce ţi se adresa când încercai cea mai nevinovată conversaţie în română.

De astă dată, a venit rândul să evidenţiem rolul avut de cea care a fost tenacea păstrătoare a limbii strămoşeşti, fiindcă  până la urmă,  acolo, „la cuhne”, Matriona n-a izbutit să înfrângă rezistenţa Ilenei. Întâi de toate, în Basarabia, femeile au păstrat „limba noastră”.

Când scriitorii au declanşat mişcarea de regăsire a fiinţei naţionale, n-au trebuit s-o ia, în chestiunea limbii, de la zero, mai ales datorită acestei rezistenţe „mute” a gospodinei „de la cuhne”. Laudă ei! Merită floarea recunoştinţei!