Mircea Radu IACOBAN

Ați auzit de localitatea Șichirlichitai? Dar de Cișmevăruita?, Erdecburno, Hasanspaga? Sunt sate cândva locuite de români. Cei mai uitați dintre românii uitați, fiindcă atenția cercetătorilor interesați de istoria Basarabiei a fost (firesc) atrasă întâi de toate de perioada deportărilor din 1940, 1941, 1949, 1951, de foametea din 1946-47, de persecutarea elitelor politice, de activitatea Sfatului Țării, rămânând prea puțin loc pentru investigarea unor realități de mult uitate cum sunt cele privind județele Cahul, Bolgrad și Ismail, aflate 22 de ani (1856-1878) sub administrație românească și, acum, între hotarele Ucrainei. O face, surprinzător, un universitar specializat în istoria artei, Ion Solcanu, originar din Bogdăneștii Fălticenilor, publicând o carte ce trece în revistă odiseea școlii românești în cele trei județe pe vremea reîntrupării spațiului sud-basarabean la Principatele Române (Ed. Enciclopedică, 2013).

Fugar, tema a mai fost cercetată ici-acolo, mai ales în „Revista istorică”, dar lucrarea lui I. Solcanu reprezintă contribuția esențială și un adevărat model de cercetare istorică temeinică, responsabilă, aș zice chiar exhaustivă. Nu-i o carte din cărți făcută, ci rodul unor întinse cercetări de arhivă coborâte până la amănunțimi puțin obișnuite, astfel preschimbându-se într-o autentică monografie a unui tărâm ce-și are locul și-n istoria, și-n amintirile geografiei românilor. După Congresul de la Viena (1856), județele Bolgrad, Cahul și Ismail revin Principatului Moldovei, dimpreună cu enormele dificultăți ale administrării unui teritoriu ce ajungea până la gurile Dunării. Închipuiți-vă cât (și cum) dura deplasarea unui funcționar de la Iași trimis la Chilia, când tren nu era și singurul mijloc de transport îl constituia poștalionul, primăvara și toamna înecat în gloduri, iarna, în omăt. Spre lauda ei, stăpânirea românească și-a îndreptat întâia grijă către învățătura de carte, trebuind să țină seama că în acel întins teritoriu, locuit majoritar de români, dar populat și de bulgari, turci, ruși, ucraineni, găgăuzi, funcționau doar patru școli publice cu predare în limba română! Caimacamul Vogoride emisese un decret prin care mare parte dintre veniturile zonei (pescuitul în lacurile sudice, „crâșmele câmpene”, traversare apelor cu podurile mobile etc.) era destinată întreținerii școlilor, dar s-a ajuns la situația stranie în care banii românești erau utilizați aproape exclusiv în folosul școlilor… bulgare. De altfel, parcurgerea cărții lui I. Solcanu prilejuiește și incomode revelații de natură… caracterologică: în vreme ce populația bulgară își consuma disputele și neînțelegerile la nivelul obștii, spre a se înfățișa unită în fața autorităților, românii băteau pasul frățește la horă și se pârau pe capete la stăpânire. Să fie vorba de o infirmitate națională?

Alături de impresionante gesturi filantropice (un preot își donează averea pentru construirea școlii sătești din care „să nu lipsească portretele domnilor Ștefan cel Mare, Al. cel Bun și Vasile Lupu”, locuitorii din Colibași au hotărât să contribuie cu câte „cinci chile de grâu pentru a se procura „cărțile, hârtia, cerneala, călimările” elevilor ș.m.a.), efortul principal l-a suportat Principatul Moldovei, aflat în febra înfăptuirii Unirii și, ca totdeauna, cu firavă vistierie. Marea problemă care a fost și a rămas și după 1859, când sarcina a revenit Principatelor Unite, era aceea a calificării corpului de învățători. Excepția de tipul învățătorului Ioan Cotov, traducător al „librului I din Eneida” și „propus la premiul ce-l dă Măria Sa pentru o carte”, are, la celălalt capăt, șirul de rubrici goale din tabelele cu studiile învățătorilor. La mijloc, o stare de fapt puțin obișnuită: marea majoritate a dascălilor aveau o pregătire aproximativă, adesea nu mai mult de patru clase primare, dacă nu nici chiar atât. Efortul tânărului stat român a fost impresionant și, după acest început de-a dreptul dramatic, s-a ajuns ca „la retragerea administrației române în 1878, aceasta lăsa o rețea școlară publică primară și secundară acoperită integral cu cadrele didactice necesare ei” și, adăugăm noi, onorabil înzestrată material.

Cum se vede, procesul de modernizare întreprins în întreg spațiul românesc, cu hotărâtoarea contribuție a marilor oameni de stat Cuza, Kogălniceanu, Carol I, n-a ocolit sudul basarabean: în numai 22 de ani s-a realizat enorm. După care, la venirea rușilor, a fost reluat procesul de colonizare cu neromâni; coroborat cu deportările masive de mai târziu ale populației „moldave” și cu politica națională practicată de ucraineni, explică starea de azi a structurii etnice. Cartea lui I. Solcanu luminează acest cotlon puțin cercetat al istoriei neamului, înscriindu-se ca o contribuție întru totul remarcabilă.