Mircea Radu IACOBAN

Maica noastră, Europa, ne-a mai făcut o bucurie: recent, Consiliul Europei a respins solicitarea României de arbitraj în chestiunea Tezaurului volatilizat la Moscova, recomandând tratative directe între cele două ţări, amândouă membre ale Consiliului – noi din 1993, Rusia din 1996. (De menţionat două dintre obiectivele forului continental: protejarea supremaţiei dreptului şi căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană – adicătelea, taman despre ce era vorba în propoziţie!) Perspectivele „tratativelor directe” le desluşim din declaraţia purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe rus: „Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti, acesta trebuie să fie dat uitării.” Deci, e clar: rămâne cum am vorbit în tren!

În cartea „Basarabia şi Transnistria, restanţe ale istoriei”, apărută la Editura „Ştiinţa” din Chişinău, cercetătorul V.D. Ciubuc dezvăluie culisele unui târg propus de ruşi după 1918. Discuţiile au avut loc la Ambasada României din Polonia, unde Karahan, trimisul lui Lenin, vine cu următoarea propunere: „dacă România consimte să elimine pretenţiile sale financiare faţă de Moscova, Rusia Sovietică renunţă la problema Basarabiei” (p. 15). Va să zică, erau puse pe talger două valori patrimoniale, ambele româneşti – Tezaurul şi Basarabia. Târg tipic rusesc: dau de la alţii, ca să iau de la alţii, în cazul de faţă... aceiaşi! Sigur că o astfel de „soluţie” nu putea fi acceptată de partea română. Privind înapoi şi cu înţelegere, şi cu mânie, trebuie să ţinem cont de crunta realitate că am rămas şi fără Basarabia, şi fără Tezaur. Drept pentru care nu se poate evita întrebarea dacă nu s-a greşit atunci, la Varşovia. Am fi cedat o valoare iluzorie (în arhive se păstrează rezoluţii semnate de Lenin prin care se aprobau plăţi „din aurul românesc”; Tezaurul, practic, s-a risipit repede) şi am fi redobândit o provincie.

Numai că istoria nu-i interesată de rezolvări tip „ce-ar fi fost dacă”... Ce importanţă să mai aibă acum declaraţia din 14 martie 1917 a Guvernului Provizoriu precum că „Rusia recunoaşte toate obligaţiunile luate faţă de aliaţi de Guvernul ţarist”? Recunoscute sau nu, „obligaţiunile”, în cazul Tezaurului, acopereau o formă fără fond: în vâltoarea Revoluţiei, când s-a prădat pretutindeni, totul, n-avea cum să scape ditamai muntele românesc de valori încredinţat (complet neinspirat!) spre păstrare ruşilor. Ceea ce nu înseamnă, potrivit dreptului internaţional, că s-ar fi stins drepturile noastre de posesie, ori responsabilitatea Kremlinului de des-dăunare.

Iar Consiliul Europei se spală pe mâini: e-o chestiune bilaterală, rezolvaţi-o între voi! Cum s-o mai rezolvi? Despre Tezaur, toată lumea vorbeşte, cu referire mai ales la zecile de tone de aur şi argint, numai că inventarul celor două trenuri trimise în 1917 de la Iaşi la Moscova era mult mai bogat, cuprinzând alături de importante bunuri materiale, numeroase valori „de suflet”, esenţiale pentru istoria şi cultura românilor. Cum se ştie, o mică parte din tezaur (ceea ce s-a mai putut aduna de ici-colo, şi nici într-un caz tonele de aur...) a fost restituită României în 1935, mai ales acte de cancelarie fără prea mare importanţă. Mult mai importante rămân valorile nerestituite, între care hrisoave domneşti din sec. XVII-XVIII, manuscrise şi cărţi de valoare inestimabilă (nu numai pentru noi): „Evangheliarul” slav de la 1512, cărţile lui Coresi din 1562, 1568, 1570, „Psaltirea” de la Govora (1638), „Îndreptarea legii” (1612), ”Psaltirea lui Dosoftei” (1680) etc., etc. Nu s-au mai întors din nefericitul „pohod” spre răsărit Colecţia de monede şi Colecţia de medalii ale Academiei, piesele diverse de aur şi argint aparţinând principilor Transilvaniei, Colecţia numismatică a lui Vodă Cuza, Colecţia lui Carol (6.000 de piese din aur şi argint), ca să nu mai vorbim despre obiecte valoroase şi în sine, şi prin încărcătura lor de amintiri: călimara de argint ce-o purta la brâu Radu Greceanu, clopoţelul de argint cu care-şi chema slugile Vasile Lupu, crucea de argint a lui Vasile Dascălu ş.m.a.

Se va împlini, peste cinci ani, un secol de la plecarea celor două trenuri din gara Socola - Iaşi. Intervenţiile pentru legitima restituire integrală a Tezaurului s-au făcut, de regulă, cu jumătate de voce. Cea mai răspicată, mai „înfiptă” şi mai riscantă cerere de restituire in integrum a cutezat-o – cine credeţi? – Ceauşescu. Detalii în tableta viitoare.