Antiromânismul și credința strămoșească

Atunci când am vorbit despre antiromânism am avut în vedere atacurile furibunde, mai ales din ultima vreme, asupra valorilor fundamentale ale neamului nostru, între ele fiind și credința strămoșească.

Când vorbim de stâlpii de susținere a unei nații trebuie numaidecât să pomenim limba, credința, familia și tradițiile pe care s-a clădit și prin care dăinuie. E de ajuns ca unul să fie șubred și să cadă, că se răstoarnă toată construcția care se sprijină pe ei, care se desface în mii de bucățele asemenea unui castel de nisip atins de valurile mării.

Este tocmai ceea ce urmăresc dușmanii noștri, care de ceva vreme se străduiesc să ne pornească români contra români, îndreptându-și meticulos săgețile veninoase asupra celor patru stâlpi pe care se sprijină națiunea noastră.

În ultima vreme cele mai puternice atacuri au fost îndreptate împotriva credinței. Cei care sunt în spatele lor se bizuiesc pe această nenorocită de pandemie, din care au făcut o armă pentru a apăra interesele lor meschine prin care vor să ne dezbine și să ne distrugă ca nație.

Cel mai virulent efect al pandemiei nu este boala în sine, cu numărul mare de infectați și de morți, cât mai ales îndepărtarea omului de sine însuși și de semenii lui, iar prin aceasta îndepărtarea de Dumnezeu.

Esența credinței noastre creștine este puterea tămăduitoare a dragostei, care aduce cu ea mântuirea, aceasta fiind opusă aroganței, prin care cealaltă latură a omului îl înfruntă pe Dumnezeu străduindu-se să aducă în locul luminii întunericul, iar în locul iubirii ura și dezbinarea. Aceștia sunt adevărații viruși de care trebuie să ne fie teamă, pentru că ei sunt cu mult mai periculoși și aducători de moarte decât noul virus COVID-19, în spatele căruia se ascunde o întreagă strategie de distrugere a umanității.

Nimeni nu neagă existența acestui virus și nici efectele lui nocive pentru om, dar de aici până a permite să lovim în valorile fundamentale ale națiunii noastre este o cale ca de la cer la pământ.

Pentru români, credința strămoșească pornește din hăurile întunecate ale trecutului, ea se pierde în spațiile îndepărtate ale istoriei noastre milenare pe care unii vor să le arunce în bezna întunericului și a morții. Dar ceea ce ei nu știu e faptul că românii nu au avut nicicând teamă de moarte, pentru poporul nostru valoarea supremă a fost nu viața de aici, ci aceea din lumea în care vor pleca după moarte. 

 Zamolxianismul a pătruns atât de mult în sufletul românului încât, în anumite forme, el dăinuie și astăzi. Se manifestă în tot felul de obiceiuri și tradiții, dar și în sărbători socotite păgâne de unii, dar respectate și introduse în Sinaxar de biserica noastră creștină. De aceea nu este de mirare că vechii daci au preluat învățăturile lui Iisus chiar înaintea lui Constantin cel Mare, ele fiind aduse pe pământul Dobrogei de Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat.

La fel se poate explica faptul că la români nu a fost nevoie de legi sau de porunci, cum s-a petrecut la popoarele din jur pentru a îmbrățișa credința ortodoxă. Românii pur și simplu au crezut! Ei aveau deja dragostea de semeni și nemurirea în suflet.

Câți dintre noi cunosc că primele forme instituționale ale bisericii creștine în Moldova și Țara Românească încep să se înfiripe cu mult după anul 1000, când regele Ștefan cel Sfânt a poruncit poporului maghiar să treacă la catolicism? Cu toate acestea, cu câtă forță și-au apărat românii credința de atacurile papalității, care se străduia să abată nația noastră de la calea cea dreaptă și strămoșească! Cu aceeași forță poporul a lovit și în încercările Patriarhiei de la Constantinopol de a ne impune ierarhi greci, pentru că noi aveam dinaintea lor preoții și ierarhii noștri, care cunoșteau cel puțin la fel de bine Biblia ca preoții lor. Asta înseamnă că instituțiile noastre creștine erau șubrede? Să lăsăm dușmanii să ne judece, după lecțiile primire de la voievozi și de la ierarhii bisericii noastre creștine. Dar nu au curajul să o facă, și atunci scornesc tot felul de minciuni. 

Asta înseamnă că nu aveam biserică? Greșit răspuns! Nu am avut la începuturi instituții pentru că nu ne-au trebuit. Puterea credinței sta în inimă și suflet, românii aveau biserici creștine pe tot cuprinsul țării cu mult înaintea altor popoare de atunci. Unii vor întreba unde sunt acele biserici, de ce nu mai găsim vreuna în picioare. Răspunsul e simplu, ele au fost arse de nenumăratele popoare barbare care au trecut peste noi sau distruse de tot felul de calamități naturale. La o țară care avea atâtea păduri era firesc ca principalul element constructiv să fie lemnul, așa a fost la noi în vremurile vechi, și nu trebuie să permitem să ne judece alții. Să nu uităm că stejarul nostru era renumit și căutat în toată Europa, genovezii își făceau din el corăbii spunând că sunt cu mult mai rezistente ca cele construite din lemn adus din alte țări. Și atunci de ce să-i acuzăm pe strămoșii noștri că își făceau lăcașurile de cult din lemn? Ceva mai târziu a început să se construiască și din piatră, iar multe din ele dăinuie și astăzi, sfidându-i pe dușmanii din trecut și din prezent.

Altfel cum ai putea să înțelegi zecile de mii de moldoveni care l-au urmat pe Ștefan cel Mare și Sfânt în luptele cu dușmanii, fie ei păgâni sau creștini? Cum ai putea să înțelegi cei peste 10.000 de oșteni care și-au dat viața în numele crucii la Războieni, formând un zid în jurul Voievodului? Cum să înțelegi apoi dragostea cu care poporul l-a copleșit pe marele său erou, chiar dacă i-a trimis tinerii la moarte? 

Despre acea dragoste e vorba aici, care e greu de descris în cuvinte. O dragoste lăuntrică ce vine din suflet și care acum e gata să se prefacă în sloi de gheață prin teama dirijată în mod voit prin acest nenorocit virus împotriva credinței noastre milenare.

Așa se explică cele întâmplate în acest an la pelerinajele tradiționale la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfintei Paraschiva de la Iași, iar, mai recent, ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, sărbătoare organizată de Patriarhia Română şi Arhiepiscopia Bucureştilor în perioada 25 - 27 octombrie a.c.

În loc să se caute o cale de înțelegere și să se înțeleagă izvorul lăuntric al credinței strămoșești a neamului nostru, s-a ajuns să se bată români cu români, iar acele manifestări sacre să degenereze în acte fulminante de violență și de degradare a ființei umane, cu lovituri cumplite asupra unuia din stâlpii pe care se reazemă existența noastră.

 Cât de ușor ar fi fost să existe o organizare, să se întâlnească reprezentanți ai autorităților cu cei ai bisericii și să găsească împreună căile în care se poate rezolva problema, să evităm cât mai mult efectele nocive ale nenorocitului de virus COVIT 19, dar să găsim căi să respectăm ceea ce poporul român are în sânge, credința care îi aduce mântuirea și l-a făcut de-a lungul veacurilor să sfideze moartea!

Ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme la Iași și la București sunt forme de manifestare a antiromânismului românesc, care de astă dată lovesc în credință, iar prin ea în însăși ființa neamului nostru. Ori, asemenea manifestări ar trebui să fie evitate dacă ne respectăm numele de români și ținem la limba și identitatea noastră națională. Căci fără de ele nu numai că dispărem ca națiune, dar virusul necredinței care se strecoară în noi pe nesimțite, tot la fel ca și noul virus COVID-19, ne poate dezumaniza și face din noi fiare. 

Închei cu câteva cuvinte extrase din frumoșii Psalmi ai regelui David, menite să ne lămurească de puterea tămăduitoare a credinței la poporul nostru:

 

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea și îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele

 

Acestor vorbe le-aș adăuga pe cele ale Mântuitorului, rostite la mormântul lui Lazăr înainte de a-l învia din morți:

 

Iisus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?”

 

Marta a crezut și fratele ei a înviat din morți. Oare câți din noi credem la fel cum a crezut ea ca să ne câștigăm prin dragostea noastră mântuirea?

Răspunsul l-am primit pe rând  la Suceava, la Iași și la București. În ciuda cumplitului virus ucigător sunt încă mulți români care pun mai presus de toate credința și viața de dincolo și sunt dispuși să-și dea viața de aici pentru a apăra aceste valori supreme ale neamului nostru. Să-i respectăm pe acești oameni care sunt adevărații români pe care îi avem!