Şcoala, astăzi

Primăvara, odată cu florile de măr şi cais, anul acesta, cu livezile în întregime înflorite dar şi cu răchitele înverzite, se desfăşoară în şcoli şi marea majoritate a inspecţiilor în vederea obţinerii gradului didactic I de către profesori şi învăţători. Pe lângă simulările la examenele naţionale, inspecţiile curente, Ziua Internaţională a Francofoniei, care se lasă cu cel puţin o săptămână de manifestări fracofone şi francofile, „Şcoala Altfel”, care presupune o mobilizare generală la nivelul întregii societăţi româneşti, şcolile primesc comisiile de grad care rămân vreo şase-şapte ore în unităţile de învăţământ preuniversitar.

Pentru mine, aceste zile, în medie cam zece într-un an universitar, se transformă de ani buni, în adevărate momente de graţie deoarece îmi îngăduie un dialog real cu colegii, cu conducerile şcolilor, cu copiii.

Săptămâna trecută, la început de aprilie, m-am aflat în Şcoala Roşiori cu clasele I-VIII (câte 2 rânduri de clase plus clasa pregătitoare), din comuna Răchiţi, judeţul Botoşani. Poate nu întâmplător nu este prima oară când simt nevoia de a scrie despre o şcoală din această zonă a ţării, bogată în spiritualitate românească, dar, vai, atât de săracă uneori în casele oamenilor...

Profesorul nostru ghid ne avertizează, încă înainte de a ajunge la Roşiori: „E foarte frumoasă şcoala noastră, veţi vedea. Satul Roşiori a găzduit regimentul de Roşiori al Armatei Române, desfiinţat după Primul Război Mondial. Comuna Răchiţi îşi trage numele de la răchitele care mărgineau odată râul Sicna, afluent al Jijiei. Suntem nu departe de Popăuţi, locul unde se află ctitoria lui Ştefan cel Mare, Mănăstirea Popăuţi, cu Hramul Schimbarea la Faţă (1496)”. Îi înţelegem imediat mândria locală a profesorului de istorie care îşi iubeşte atât de mult şcoala.

Într-adevăr, Şcoala din Roşiori pare a fi scoasă din paginile unui album. Deşi construită în anii ’70, arată ca o şcoală nouă: clasele mari, luminoase, culoarele la fel. Un alb imaculat te învăluie imediat, o ordine perfectă, o ambianţă culturală „de zile mari”- frescele murale (am văzut doar două), în care Eminescu, Creangă, membrii Junimii literare şi alţi iluştrii înaintaşi ţin locul sfinţilor părinţi în această şcoală („Soţul unei colege a realizat aceste lucrări”, ni se spune șoptit). Curăţenia este impecabilă. „Ştiţi, la noi în şcoală se practică voluntariatul”, mărturiseşte doamna directoare. „Văzând că echipa de muncitori constructori nu termină renovarea şcolii, ne-am mobilizat, toţi oamenii şcolii, educatori, învăţători, profesori, părinţi, copii, şi ne-am zugrăvit şcoala, am terminat reparaţiile”.

„Primarul nu ne prea ajută, spune că nu are bani, dar ne înţelegem bine cu el”, glumeşte un alt coleg, la un moment dat. Toaletele sunt în curte, oamenii nici nu se gândesc deocamdată la ziua în care le vor avea în şcoală. Li se pare prea îndepărtat proiectul...

O curte imensă se deschide în jurul şcolii. Nu există teren de sport amenajat, e încă un vis îndepărtat, orele de educaţie fizică se desfăşoară totuşi afară, pe iarba mătăsoasă.

O atmosferă caldă, prietenoasă, de dragoste faţă de acele locuri, ne copleşește din primul minut. Întreaga şcoală participă la „momentul zilei” – inspecţia pentru gradul I la profesoara de franceză.

Intrăm în clasa a VI-a, a III-a, a VIII-a. Copiii curaţi nu au uniforme. Aflăm că familiile lor sunt foarte sărace, mulți dintre copii fiind crescuţi de rude, de bunici, părinţii lor muncesc în străinătate. Doamna directoare ne povesteşte că au avut un singur elev în pericol de a abandona şcoala, dar s-au dus acasă la el şi, punând mână de la mână, toţi colegii, le-au cumpărat încălţăminte celor şase copii ai familiei. Băieţelul nu venea la şcoală din cauză că nu avea cu ce să se încalţe. România anului 2014.

O profesoară ne dezvăluie o scenă care ne-a făcut să lăcrimăm: de 8 Martie, unul dintre copii i-a scris o scrisoare mamei sale, plecată departe, la muncă: „Draga mea mamă, nu te-am văzut de cinci ani. Te rog vino acasă, să te mai văd măcar o dată ...” Cutremurător. România 2014...

O şcoală în care copiii trăiesc, de fapt, ca în familie. Dascălii le sunt părinţi, şcoala le este Casa.

Orele de limba franceză au fost la limita sublimului. Profesoara ne-a uluit, copiii ne-au făcut să mergem printre ei în timpul orelor, să ne „infiltrăm” în grupele lor de lucru, să cântăm împreună, să participăm, în afara oricărei regii, la dialogul cultural şi educativ desfăşurat aproape în totalitate în limba franceză. Elevii de clasa a III-a vorbeau şi scriau la tablă enunţuri complicate în limba franceză. Mi-am amintit brusc de nepoţii mei, elevi într-un mare oraş din Transilvania, şi i-am spus colegei universitare că mi-aş dori ca şi ei să aibă nivelul de limbă franceză al copiilor din Roşiori-Răchiţi. Dezinvolţi, inteligenţi, informaţi, copiii din Roşiori se bucurau că participau la o „inspecţie”, treceau de la o activitate la alta într-un ritm ameţitor, uimindu-ne în fiecare minut prin nivelul pregătirii şi prin pasiunea pentru cunoaştere, iubirea de şcoală şi profesoara lor.

În pauză, nu ne puteam desprinde de micuţi. La întrebarea dacă ar vrea cineva să devină profesor de franceză, au exclamat surprinşi, li se părea mult prea „înaltă” această profesie. La o altă întrebare legată de experiența lor internațională, ne-au spus cu o mândrie greu de prins în cuvinte că: „Doamna a fost în Franța!”. Știau tot, doreau să afle multe, să comunice cu musafirii, cu oricine le-ar fi putut aduce un plus de cunoștințe.

Întoarsă acasă, am simțit că sunt alt om. Renăscusem, împreună cu copiii din Roșiori. M-am grăbit să-i povestesc mamei mele, fostă profesoară de matematică, acum pensionară care își crește și educă strănepoții, așa cum a făcut cu copiii şi nepoții, despre „miracolul de la Roșiori”. M-a ascultat emoționată, a vibrat, a spus că am făcut-o fericită cu această poveste. La schimb, însă, mi-a relatat tristețea unei alte bunici, fost medic care acum trăiește pentru nepoata sa, elevă la una dintre școlile de prestigiu dintr-un municipiu reședință de județ. Impresionată neplăcut de modul în care arată școala nepoatei, de dirigintele care nu a avut decât cuvinte urâte despre elevii clasei, la o ședință cu părinții, de lipsa de grijă pentru clasă, pentru curățenie, doamna doctor i-a mărturisit mamei mele că s-a hotărât să ofere un steag tricolor nou și o icoană pentru clasa în care învață nepoata sa.

Așa e școala noastră, astăzi, acum ca altădată. Unde există oameni de școală, care continuă să investească din puținul lor în copiii pe care îi modelează, suplinind lipsurile din dotare (manualele, material didactic) ... – așa ca la Roșiori, școala merge bine și copiii sunt fericiți că sunt elevi. Acolo unde nu e dragoste de școală, nimic nu e!

Prof. univ. DHC Sanda-Maria ARDELEANU

Deputat PDL Colegiul nr.1 Suceava