Narcis SIRETEANU

Dacă anumiţi cititori n-ar reacţiona violent şi cam bezmetic la tabletele mele şi, în loc să mă afurisească, s-ar aşeza strâmb şi-ar judeca drept, numai de câştigat am avea cu toţii. Mai mult ca sigur că s-ar evita şi nişte tragedii, cum a fost aceea petrecută la finele săptămânii trecute, într-o pădure de pe lângă localitatea botoşăneană Darabani, numită abuziv oraş.

Darabani nu e oraş, e poate maxi-sat, dar în niciun caz oraş. Am auzit cu stupefacţiune cum primarul acestui maxi-sat şi-a omorât propriul văr la o partidă de vânătoare... Vizaţi erau mistreţii, dar, în locul lor, a căzut un biped.

Am scris nu demult – într-o tabletă intitulată ”Karma nu iartă şi nu uită” - că trebuie respectat dreptul oricărei fiinţe la viaţă. Vânătoarea în ziua de azi e o barbarie, justificată doar de simpla plăcere sălbatică de a ucide. Dar ce plăcere poate fi găsită în măcelărirea unei vietăţi, care şi-aşa are de luptat cu poluarea, cu reducerea mediului ei natural şi cu superiorii din lanţul trofic? Doar un psihiatru ne poate explica.

S-au găsit destui să mă pună la punct atuncea. În limbajul cunoscut, violent dar fără talent.

Treaba stă în felul următor: sunt inşi mult mai luminaţi ca mine – specialişti în funcţionarea mecanismului etic al plăţii şi răsplăţii pe această planetă - care afirmă că accidentele de vânătoare nu sunt întâmplătoare. La fel socot şi eu. Omul, cu violenţa lui gratuită, atrage o pedeapsă karmică.

Accidentele de vânătoare vin pe această cale, implacabile ca nişte aforisme celebre. Ai vrut curgere de sânge, domnule vânător? Propun să începem chiar cu sângele dumitale! Ce zici?

Bărbaţii la vârsta critică devin mari iubitori de împuşcat animale. În locul partidelor sălbatice de vânătoare, eu le-aş sugera abordarea unor partide de sex, la fel de sălbatice. Statisticile arată că sunt mai ocolite de riscuri.