Era să mor asfixiat

Am avut oleacă de treabă la cabinetul unui avocat faimos, cu un mic litigiu legat de un teren intravilan. Când am intrat în birou, să pic din picioare, cu toți cei 183 de centimetri cât număr în lungime: era un fum, de să-l disloci nu cu lopata, ci doar cu picamerul. Avocatul fuma țigară de la țigară, susținut din planul doi de stagiarii săi, niște tineri în care justiția noastră își pune îndreptățite speranțe.
L-am rugat pe maestru – cu miere de salcâm în glas – să deschidă cinci secundițe fereastra, să pot să respir; dar mi-a răspuns că nu se poate, nu văd că afară e un ger de crapă pietrele? Refuzul lui, combinat cu fumul, mi-a provocat un acces de tuse colosal, potolit cu greu în batistă. Cu un aer 50% patern și 50% matern, avocatul m-a sfătuit să merg urgent la un medic, că așa tușea și bunicul lui, înainte de a muri.
Coincidența a făcut chiar să merg apoi la un medic, dar nu la unul de plămâni, ci la un orelist. Că-mi țiuie de-o vreme urechea dreaptă, de parcă aș avea toată galeria Rapidului înghesuită în spațiul acela strâmt. Și-mi țiuie urechea cu atât mai tare, cu cât mă ia cu nervi de natură socială.
În cabinetul medicului, la fel: un fum ca o negură de cancer. Dom’ doctor duhănea ca un pașă, cot la cot cu o asistentă care – judecând după limbajul picioarelor sale, ținute cu greu în prizonieratul de sub minijupă – avea jumătate de normă datorată calităților sale de cadână.
La câteva zile după aceea, am vizitat un prieten la București, în redacția radioului public. Fum și acolo, de trebuia să chemi coșarul pentru a-ți curăța plămânii.
S-a dat legea cu fumatul interzis în spațiile publice. Cu toate astea, aproape în orice birou intru, se fumează în draci. Așa că întreb: mândria de a fi român – cu care ne împăunăm tot timpul – presupune și călcatul legii în picioare? Sunt realmente dezolat: oameni cu un statut onorabil nu consideră că legea care interzice fumatul merită să fie respectată. Și când zic că suntem un neam de sălbatici, unii se supără și mă înjură.