Narcis SIRETEANU

Ştiţi că nu am bune relaţii cu ştampila care pupă – mai mult sau mai puţin sincer - buletinul de vot. Fie că e vorba de alegerile locale, parlamentare sau prezidenţiale, mă încadrez în acea categorie largă a românilor pe care-i doare drept în şpiţ.

Ajungând - nu din vina mea! - ateu politic, mi-e totuna ce partid iese la socoteală cu şeptelul lui de parlamentari. Mi-e totuna, deoarece ştiu că la fel mă va hărţui inspectorul fiscal, la fel mă va jupui birocratul, la fel mă va scuipa între ochi judecătorul şi poliţistul, dacă voi ajunge pe laba lor. Nu mă priveşte deloc nici ale cui sunt deştele strânse pe sforile care deschid robinetele naţionale, atâta vreme cât trăiesc într-un perimetru unde nimic nu se va schimba nici peste cinci, nici peste zece, nici peste un milion de ani. Regula sfântă în alegerile din România e că românii de categorie inferioară îi votează pe cei de categorie superioară.

Sunt unii care numesc poziţia mea „pesimism”? Mie îmi place s-o numesc „realism”. Apropo: se propusese, la un moment dat, ca numărul parlamentarilor să scadă la 300. Eu cred că putea să scadă şi la 30, fără ca randamentul Parlamentului să sufere. Sau chiar la şase – trei deputaţi şi trei senatori -, fără să se simtă vreun neajuns. Ba cred că aceleaşi rezultate le-ar avea ţara şi dacă ar folosi numai un deputat şi un senator, care în paralel ar putea îndeplini şi rolurile de portari şi de femei de serviciu ai clădirii respective. Asta aşa, ca să mai facem economii, că ţara e săracă.

De data asta altceva m-a enervat. Faptul că ori unul, ori altul – de la toate partidele - m-au îndemnat la vot. Pe un ton superior, pe un ton pedagogic, pe un ton iritat. Ca nişte păstori care adună oile şi le îndeamnă spre ţarc. Chiar şi preşedintele Iohannis a făcut-o, în stilul său îngheţat bocnă în deplină frigiditate.

Chiar m-am înfuriat. Cine sunteţi voi, mă, să-mi spuneţi mie ce am de făcut? Eu vă zic cât şi cum să furaţi? Nasoilor!