Inundațiile sunt sinonime cu nenorocirea, dar ele nu mai mișcă multă lume pe la noi. Ne-am obișnuit cu ele, cum s-au obișnuit oblicii ăia de japonezi cuseisemele lor cotidiene. Din cauza frecvenței cu care se produc, nici pe micul ecran nu mai fac rating. Forța de empatizare a fost dusă de val.
Trecem deja inundațiile la rubrica „și altele”. Ce mare lucru înseamnă câteva zeci de case luate pe sus de puhoaie? Sau un deal care alunecă… Lasă-l să alunece, domne, dacă asta îi este voia! Ce te bagi dumneata?
Am intuiția că va fi tot mai greu pentru mass-media să găsească reporterul – fie el tânăr, vivace și flămând de afirmare în branșă – dispus să-și tragă pe el cizmele și geaca impermeabilă, pentru a transmite în direct despre orice bagatelă de viitură sau despre orice flecușteț de pod halit de ape.
Iar campaniile care cheamă românii la solidaritate cu sutele de nenorociți – care și-au pierdut fie viața, fie agoniseala de-o viață – vor rămâne niște serenade la urechi surde. Telespectatorii vor căsca în fotolii și vor schimba canalul pe un film de Steven Spielberg, încercând să-și aducă aminte ce e aia „solidaritate”, că au cam uitat.
Nu-s nici ministru, nici activist ecologic; sunt doar un simplu cetățean. În această calitate de jos, nu am mijloacele să înfierez cauzele inundațiilor, începând cu tăierile dușmănoase ale pădurilor. Acum câțiva ani, niște țărani din Panaci erau cât pe ce să mă înghită cu pene cu tot, fiindcă mi-am permis să-i întreb de ce belesc pădurile în așa un hal. M-au pus la punct, înțelepți ca niște eroi din „Moromeții”:
-Măi flăcău, iaște pădure ciotcă, să tot tăiem sute de ani, de-amu’ încolo!
Atâta doar îmi permit să constat, cu gust de fiere în gură: a fost dăruită și România cu ceva minunat: cu o natură divină. Și nici pe aia nu se lăsăm până n-o omorâm de tot. Iar copacul, să se știe, e întotdeauna mai deștept decât acela care îl taie.
