Narcis SIRETEANU

Inundaţiile sunt sinonime cu nenorocirea, dar ele nu mai mişcă multă lume pe la noi. Ne-am obişnuit cu ele, cum s-au obişnuit oblicii ăia de japonezi cuseisemele lor cotidiene. Din cauza frecvenţei cu care se produc, nici pe micul ecran nu mai fac rating. Forţa de empatizare a fost dusă de val.

Trecem deja inundaţiile la rubrica „şi altele”. Ce mare lucru înseamnă câteva zeci de case luate pe sus de puhoaie?  Sau un deal care alunecă... Lasă-l să alunece, domne, dacă asta îi este voia! Ce te bagi dumneata?

Am intuiţia că va fi tot mai greu pentru mass-media să găsească reporterul - fie el tânăr, vivace şi flămând de afirmare în branşă - dispus să-şi tragă pe el cizmele şi geaca impermeabilă, pentru a transmite în direct despre orice bagatelă de viitură sau despre orice flecuşteţ de pod halit de ape.

Iar campaniile care cheamă românii la solidaritate cu sutele de nenorociţi - care şi-au pierdut fie viaţa, fie agoniseala de-o viaţă - vor rămâne nişte serenade la urechi surde. Telespectatorii vor căsca în fotolii şi vor schimba canalul pe un film de Steven Spielberg, încercând să-şi aducă aminte ce e aia „solidaritate”, că au cam uitat.

  Nu-s nici ministru, nici activist ecologic; sunt doar un simplu cetăţean. În această calitate de jos, nu am mijloacele să înfierez cauzele inundaţiilor, începând cu tăierile duşmănoase ale pădurilor. Acum câţiva ani, nişte ţărani din Panaci erau cât pe ce să mă înghită cu pene cu tot, fiindcă mi-am permis să-i întreb de ce belesc pădurile în aşa un hal. M-au pus la punct, înţelepţi ca nişte eroi din „Moromeţii”:

-Măi flăcău, iaşte pădure ciotcă, să tot tăiem sute de ani, de-amu’ încolo!

Atâta doar îmi permit să constat, cu gust de fiere în gură: a fost dăruită şi România cu ceva minunat: cu o natură divină. Şi nici pe aia nu se lăsăm până n-o omorâm de tot. Iar copacul, să se ştie, e întotdeauna mai deştept decât acela care îl taie.