Narcis SIRETEANU

Presa mondenă ne ţine la curent cu toate cuceririle amoroase trecute în contul muzicanţilor romi. Ştim ce face, cu cine face şi de câte ori o face Guţă, ştim şi câte inimi a mai rupt în paişpe Adi ăla cu creştetul cu masa, suntem informaţi şi prin ce borticele o mai vâră Salam.

Toţi o fac pe grozavii, dar n-au motive. Ei sunt doar nişte epigoni răsuflaţi ai marilor muzicieni ţigani de pe vremuri. Ceea ce pescuiesc ei se poate numi doar caracudă. Cuceririle lor sunt de acelaşi nivel cu muzica lor. Manele amoroase. 

În perioada interbelică, violonistul şi compozitorul Alexander Horvath cânta, cu formaţia sa de jazz, într-unul dintre marile restaurante ale Londrei. Era ţigan şi chiar se mândrea cu asta. Arcuşul său făcea să vibreze publicul, alcătuit preponderent din femei. El le dăruia damelor emoţia muzicii, ele – în lipsă de altceva mai bun – îi dăruiau lui emoţia – mai corect zis comoţia - trupească. Muzica sa mişca în sufletul lor, sămânţa sa se ocupa de partea corporală. Ambele părţi ieşeau în câştig.

Din acest motiv, Horvath a şi fost târât în câteva procese de paternitate. Procese care nu l-au îngenuncheat; dimpotrivă, i-au asmuţit şi mai tare gloria. Omul ajunsese să nu mai facă faţă admiratoarelor. Nu mai dovedea cu sexul.

Scripcarul ăsta frumos nu era. Nici tânăr, numărând aproape 50 de bucăţi anuale. Locuia într-o vilă mişto, dar în Londra treaba asta nu dădea pe spate pe nimeni. Mai cu seamă că prada îi era alcătuită din fetele educate şi femeile cu stil. Cultivate, frumoase şi de multe ori de viţă nobilă. Horvath intrase în limbajul cotidian. „Eşti la fel ca Horvath”, îi reproşa soţia soţului venit târziu acasă. Sau „te crezi mai grozav ca Horvath?”, când acesta uita ce e modestia.

Muzica ţigănească a făcut paşi mari înapoi. Manelele întăresc decăderea. Distanţa între ce-a fost ieri şi ce e azi e distanţa dintre Horvath şi Guţă. Dintre ţiganul romantic şi romul pragmatic.