Dunărea a fost onorată de creațiile unor mari compozitori, artiști plastici și scriitori ai lumii. Dunărea este onorată și de cei care fac jogging pe malurile ei. Tot Dunărea este cântată de iubitorii de alcool sorbit în natură, pe care îi întâlnești fericiți, pe umerii acestui fluviu puternic și grațios, la Viena, la Bratislava sau la Budapesta.
Întâlnești sorbitori cu fețe muncite de votcă, bere și vin – dacă se poate, toate trei deodată – lăbărțându-se dezinvolt pe iarbă. Vezi îndrăgostiți, dizolvați unul la pieptul celuilalt, care își oxigenează alinturile cu bulele de aer din vinul spumos. Vezi cete de fete gureșe și grupuri de băieți care se străduiesc să atingă stadiul de bărbați în toată legea.
Consumul lor de alcool nu are nimic vulgar. Dimpotrivă, are acea compoziție de romantism, fără de care primăvara nu-i decât o îngrămădire banală de trei luni. Într-o seară, trei fete stăteau la cinci metri de mine și beau bere, apoi una câte una a făcut pipi fără să se jeneze, drept în fața mea. Și-au săltat blugii zâmbind la lună cu albeața pielii, fără să zică pardon, și au trimis un buchet urinar cu trei fire drept în Dunărea care atât de multe a văzut, de când tot curge și curge, și curge.
Închei aici momentul poetic ca să revin la cei care fac jogging pe malul vienez al Dunării. Sunt tineri și vârstnici, femei și bărbați, cu toții se bucură de avantajele sportului. Oameni frumoși, îmbrăcați în treninguri umede, care au înțeles că alergarea de unul singur îți oțelește nu doar mușchii, ci în primul rând voința. Ești într-o mișcare asemănătoare cursului vieții, care te face frumos, bun și corect. Corect față de tine, corect față de ceilalți, față de univers.
Într-o seară, printre alergători am zărit o apariție ciudată. O femeie, care alerga în strai musulman, cu basmaua aceea, numită burka, trasă peste față. Nici nu știu cum putea să respire. Și iar mi-am zis că nu există religie fără să conțină un omagiu adus imbecilității.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.