70!

Incredibil și imposibil: mâine împlinesc 70 de ani! Nu știu cum de s-a putut întâmpla așa ceva – probabil, n-am fost destul de atent. De vină o fi și faptul că prea m-am grăbit în toate: am fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Național ș.m.a.; iată că timpul a restabilit echilibrul și, cum se vede, m-a ajuns din urmă. Bunii prieteni Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, au urcat, solemn și înțelepțește, în bronzul statuilor, în vreme ce subsemnatul încă mai trudește cu pana, de parcă nu i-ar fi ajuns cei 55 de ani scurși de la debut!
Am nășit în viața mea destule: reviste, edituri, teatre (vi-l amintiți pe cel de la Suceava?), Case ale Scriitorilor, colecții, muzee, gazete, serii de emisiuni (apropo: nu ratați emisiunea mea despre destinul cărții, care, până nu de mult, se curma la Fabrica de mucava de la Molid – TVR3, 27 februarie, între orele 12-13: nu știți ce câștigați!)… ziceam c-am nășit destule – las’ să-o mai facă și alții. Nu că m-ar fi răpus osteneala, dar bucuria ctitoririi n-ajunge nici la jumătatea celei de ieri, când trebuia să vâslești trudnic contra curentului, să semnalizezi într-o direcție și s-o cotești în cealaltă, orice izbândă, cât de modestă, echivalând cu o mini-victorie împotriva sistemului osificat și încremenit. Acum, dacă-s bani, (și nu-s!) deschizi o tiparniță și-ntr-un colț al Căii Lactee!…
Încep să mă împresoare tot mai strâns amintirile. Încă n-am răgaz să le dezghioc pe toate, nici să le selectez pe cele care merită virtual retrăite. Efrem Sirul spunea că „Plăcută este amintirea relelor ce au trecut”. Aș! Piară naibii în uitare! Dacă privesc înapoi fără „ira et studio”, constat că am avut parte din belșug și de onoruri și de hulă, și de dragoste, și de ură, am fost și parlamentar și șomer, am colecționat sumedenie de premii și distincții, dimpreună cu șuturi și destituirile adiacente, am fost și corespondent de front în mizeria tranșeelor de la Nistru, și drumeț fericit prin depărtate cotloane ale lumii, așa că nu știu la ce noutate m-aș mai putea aștepta de acum înainte, la vârsta senectuții.
Sigur că de-ar fi s-o iau de la capăt, multe le-aș face aidoma, multe altfel, și mai multe deloc. Numai că nu-s stăpânul inelelor! Am lucrat 9 ani în gazetărie, 10 ani am fost director de editură, 11 ani director de Teatru Național, 12 ani director la „Luceafărul”. 9,10,11,12…e limpede, urmează pârdalnica de cifră 13! O interpretez ca fiindu-mi dată drept ultim termen să mă hotărăsc la ce ponton acostez definitiv (proză, teatru, scenariu de film) spre a izbuti performanța cu care, sunt sigur, am rămas dator. Poate c-ar fi ceva modeste semne, dar primii 4 ani din cei 13 s-au și scurs! Crudă și întristătoare este observația lui Seneca: „O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este aceea datorată neglijenței. Și dacă vei voi să bagi de seamă, vei vedea că partea cea mai mare a vieții noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, nefăcând nimic, făcând altceva.”
N-avem cui cere daune, decât nouă înșine, așa că nu rămâne decât soluția palmelor în oglindă. La 70 de ani, spusele lui Seneca le receptezi cu acută, întristătoare și inutilă revoltă: așa a fost să fie, dar se putea și altfel. Se spune (observați disocierea!) că bătrânii au doar amintiri, iar vârstnicii, proiecte. Nu știu cum se face, dar am și de unele, și de altele. Oi fi, atipic, un… bătrân vârstnic!