634 de tentative de asasinare!

Întâmplarea face că în ultima vreme citesc și recenzez cărți ai căror eroi i-am cunoscut personal (Pamfil Șeicaru, A. Buhoiu, I.P. Culianu, Gr. Vieru, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu ș.m.a.), iar acum tot întâmplarea face să-mi cadă în mână o carte cumva asemănătoare: „Viața secretă a lui Fidel Castro” de Juan Reinaldo Sanchez și Axel Gylden (Ed. „Humanitas”, 2018). Am relatat cu alte prilejuri întâlnirea protocolară pe care am avut-o la Havana, în 1971, cu Fidel: n-a durat nici cinci minute, „el lider maximo” mi-a urat „bon viaje!” în „Cuba revoluționară” (despre care urma să scriu o carte); cred că nici nu m-a privit în ochi, dar, nu-i așa, am dat mâna cu „el comandante”, i-am răspuns, emoționat, cu „encantado!” – deci, mă pot lăuda că l-am cunoscut personal. Aș! De fapt, mă-ntreb câți l-au cunoscut cu adevărat pe cel mai longeviv lider al lumii (52 de ani „pe tron”!), care a rostit cel mai lung discurs la ONU (4 ore și 29 de minute în 1960), a supraviețuit la 634 tentative de asasinare, a sfidat 10 președinți americani, de la Eisenhower la Bush, a suprimat zeci de mii de „contrarevoluționari”, pe unii chiar cu mâna lui, și… „servea” câte două femei pe zi, de fiecare dată alta, zice-se, peste 35.000 în total. „Condamnați-mă, istoria mă va absolvi!” – era credința lui, numai că, ingrată, istoria nu se prea grăbește să-l absolve, și nici într-un caz până la capăt. Printre foarte puținii care au avut șansa să-l cunoască și, mai ales, să-i înțeleagă personalitatea de dominator extrovertit, egoist, abuziv și incapabil de empatie, se numără autorul cărții, locotenent colonelul Juan Reinaldo Sanchez, șeful gărzii personale. A ajuns să dețină vreme de 17 ani unul dintre posturile cele mai râvnite și mai invidiate, care i-a permis să-l însoțească pe Fidel pas cu pas în toate activitățile cotidiene, inclusiv în aventuroasele vânători subacvatice, în călătoriile internaționale (indiferent de țară și continent, Sanchez cumpăra din vreme, cash, în întregime, vilele ori hotelurile ce aveau să-i găzduiască idolul în zilele vizitei „de stat” (spre a-și putea instala în voie complicatul și numerosul dispozitiv de protecție!) și până la supravegherea discretelor întâlniri amoroase care, dacă e să-i dăm crezare până la capăt, nu s-au cifrat nici pe departe la amețitoarea cotă vehiculată de legendele antileze. Fidel a fost un dictator inteligent, curajos, abil și lipsit de orice scrupule, evident deosebit de cei din tagma Hrușciov-Gaddafi-Mao-Ceaușescu, dar, firește, cu trăsături de caracter și metode de conducere aproape similare. În 2006, revista „Forbes” îl credita cu o avere de peste 900 milioane de dolari. Fidel protestează ofuscat: n-are nimic altceva în afara lefii lunare (echivalentul a 25 de euro!) – capitol la care se înrudește perfect cu Ceaușescu: amândoi aveau tot și… n-aveau nimic. Două nopți am fost oaspete, în provincia Ciego de Avila, al așa-numitei „casa de Isla Turiguano”, trecută de „Forbes”, împreună cu alte numeroase luxoase vile de protocol, în contul proprietăților deținute de „el comandante”. Desigur, nici vorbă: ca și „casele lui Ceaușescu” n-au aparținut legal niciodată decât statului, dar de folosit le foloseau doar pseudo-proprietarii. Deținute exclusiv erau, „firește”, yachturile, avioanele, cele mai simandicoase stațiuni balneare, insulele „de protocol” – dar ce nu-i aparținea lui Fidel? Până și viața oricăruia dintre cei 11 milioane de cubanezi! Cu „eroul între eroi” dâmbovițean, Fidel se asemăna și prin cronica foame de valută: nu se dădea în lături de la nimic, inclusiv de la aprovizionarea USA cu un torent de droguri provenite din America de Sud. Când a simțit că CIA era gata să dea în vileag veroasa afacere, ceea ce i-ar fi adus un unanim blam și o netă știrbire a „prestigiului revoluționar” în toată lumea, a recurs la o monstruoasă înscenare, demnă de procesele staliniste ale anilor 1930. Deși toată operațiunea de alimentare, cu milioanele de dolari obținute din vânzarea ilicită a drogurilor a așa-zisului „fond de rezervă”, pe care-l gestiona după bunul plac, a fost coordonată de el, s-a declarat complet inocent și l-a scos vinovat pe cel de al doilea erou al Cubei, generalul Ochoa. L-a împușcat pe Ochoa (Fidel: „cred categoric că revoluția este izvorul dreptului legal”…) și a năruit adorația lui Sanchez, în sfârșit trezit la realitate. Până la urmă, și Sanchez a căzut în dizgrație, a ajuns în pușcărie, a evadat în USA… iar Cuba continuă să se afle sub stăpânirea dinastiei Castro, la comandă venind rândul fratelui Raul, se pare mai puțin sanguinar și mai deschis către lume. Dacă ne mai amintim și episodul terifiant când omenirea s-a aflat în pragul războiului atomic, Fidel acceptând amplasarea rachetelor rusești în insulă, apoi implicarea Cubei în războiul din Angola, în Nicaragua, în Chile, în Venezuela, avem întregită imaginea bunului și statornicului prieten al laureatului Premiului Nobel pentru literatură Gabriel Garcia Marquez, nelipsit oaspete al lui Fidel la Cayo Piedra și Punto Cero…