Pe 6 decembrie 2009 au avut loc alegerile prezidențiale în România. Nu voi vorbi despre ele. Voi spune doar că niciodată nu m-am simțit mai derutat ca atunci când am introdus votul în urnă.
Tot pe 6 decembrie 2009 a fost ultima zi a unei conferințe de trei zile la care am avut norocul să particip în Boston. Conferința s-a numit ”Proiect România 2020: ce putem face pentru România în următorul deceniu”. Organizatorii: Asociația Românilor de la Harvard, Asociația Studenților Români de la MIT, Asociația Globală a Studenților și Tinerilor Profesioniști Români. În jur de patruzeci, cincizeci de tineri participanți din toată lumea. Încerc acum, după ultima zi de conferință, să pun pe hârtie câteva impresii personale.
Ce am simțit în primul rând, ascultând și observând tinerii români din toate colțurile lumii, a fost o nevoie adâncă a lor de a găsi o legătura comună, de a căuta izvorul de identitate națională pe care atât de mulți îl disprețuim și îl ignorăm.
După câteva ore am simțit clar că acei tineri, deștepți și decenți, căutau mai mult decât soluții pentru țara lor, căutau un sentiment adânc de familie și mândrie românească.
Între acele minți deștepte, mie nu mi-a fost greu să găsesc acest sentiment.
Stăm la o masă într-un grup. Prezentăm soluții. Mai apoi se prezintă ideile pentru România în fața tuturor participanților. Fiecare dintre aceste idei este atacată și dezbătută de ceilalți. Se oferă sfaturi. Rapid, concret, practic, fără ranchiună, fără resentimente, fără ură. Soluțiile contează.
S-au discutat măsuri pentru democrația din România, pentru sistemul politic, pentru imaginea țării noastre, pentru educație și sistemul de sănătate.
La douăzeci de ani de la revoluție vocile de care are nevoie România încep să se nască.
Într-un hotel din Boston, îmi ofer pașaportul domnului de la secția de votare. Îmi oferă buletinul de vot. Mă întreabă unde învăț. Din privirea lui, aproape simt că-mi mulțumește că sunt acolo și că votez. Introduc buletinul de vot în urnă. Mă simt derutat. La ieșirea din secția de vot, pe străzile Bostonului îmi aduc aminte de seara precedentă.
Într-o clădire din MIT, noaptea, după o zi lungă, mă îndrept spre una dintre organizatoarele conferinței. Îi spun că ceea ce fac ei acum este extrem de important pentru România și pentru cei de acasă. Se uită la mine atent. Începe să plângă. Priveam ochii aceia înseninați de lacrimi. Niciodată nu am simțit mai multă speranță pentru poporul în care m-am născut.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright
