Intram la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava în anul în care se năștea Angela Merkel, Elvis Presley își lansa primul single, se experimenta, în Pacific, întâia bombă cu hidrogen, Hemingway primea Premiul Nobel, murea, în viscol, Ionel Teodoreanu și era ucis în pușcărie Lucrețiu Pătrășcanu – 1954. Îl absolveam în anul dezghețului-îngheț (1956), când Hrușciov denunța crimele lui Stalin, dar intra cu tancurile în Ungaria, anul mișcărilor studențești de la București, anul când au început primele probe ale Televiziunii Române, anul în care se năștea Cărtărescu și murea Labiș.
Toate-s acum extrem de îndepărtate, par „repovestite de o străină gură”, dacă nu chiar coborâte dintr-un ireal fantasmagoric. Și astăzi, când trec pe străzile Sucevei, îmi caut prin mulțime foștii colegi la vârsta noastră de atunci, de parcă n-am fi rotunjit, cine știe cum și când, câte 70 de primăveri (sau ierni?) fiecare. La ceasul în care tânărul deschide cu adevărat ochii către lume, începând, barem teoretic, să înțeleagă alcătuirea mecanismelor sociale și politice, generația mea habar n-avea ce se petrece nu numai pe întinsul mapamondului, ci și aici, în țară. Nu auziserăm de Elvis Presley, despre Lucrețiu Pătrășcanu aveam să aflăm că-i odios spion englez, experiențele din atolul Bikini rămâneau tăinuite până ce izbuteau și rușii ceva asemănător, Hemingway încă nu era tradus în română, Ionel Teodoreanu avea lipită eticheta de scriitor burghez decadent…
Știam doar că a apărut primul număr al revistei „Gazeta literară”, că Baranga avusese o premieră triumfală cu „Mielul turbat” și că săptămâna viitoare s-ar putea „să se bage” marmeladă la „Alimentara”. Începuse rafala traducerilor din literatura sovietică pentru copii și noi, cei dintâi pionieri ai patriei, aflam din „Tânăra Gardă” că-i moral și patriotic să-ți denunți tatăl la NKVD și-i musai să ne bucurăm îngânând versurile cântecului sărăciei „Să trăiești, cartof de aur / Ideal pionieresc”. Am fost prima generație strict ținută sub obroc și dacă pușcăriașii politici purtau ochelari de tablă, ochelarii noștri nevăzuți nu erau mai puțin opaci. Părinții știau barem că se poate trăi și altfel, noi n-aveam cum face necesara comparație, rămânând „gata oricând” să credem că zenitul devenirii umane se cuvine căutat în trăirile entuziaste de mucava ale eroilor din „Vasioc Trubaciov și prietenii săi”.
Nu-mi pare rău că am început să învăț, la Liceul din Suceava, rusa cu profesorul Buciuceanu, tatăl Tamarei – este limba unei mari culturi. Mă bucur că aici am dibuit regulile francezei cu profesorul Apetroaie. N-am avut aplecare către științele exacte, dar, instinctiv, respectam matematica lui Nimițan, poate și pentru că o percepeam ca imună la deformările politicianiste ce au schimonosit până și istoria românilor, vulgarizată și contrafăcută de Roller. Dacă profesorii ar fi urmat litera programei analitice la ceasul în care personalitatea elevului era atât de ușor de modelat după tipare impuse, probabil că ar fi fost foarte greu de recuperat defazarea noastră în perceperea corectă a adevărurilor perene și esențiale. Țin minte schima de dezgust de pe chipul profesorului Ștefănescu atunci când a fost obligat să supervizeze mutilarea bibliotecii orașului și să supravegheze defilarea coșărcilor de răchită cu care căram către camionul „Uraleț” nevinovate cărți respectabile (multe purtau ștampile ale bibliotecilor din Cernăuți), condamnate să fie topite la fabrica de carton de la Molid. Dar și mai bine îmi amintesc servieta ponosită a aceluiași profesor Ștefănescu, din care scotea și ne împrumuta, uitându-se cu grijă în jur, cărți purtând semnătura lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Goga – autori fie complet interziși atunci, fie (Eminescu) acceptați fragmentar și în consonanță strictă cu comandamentele „luptei de clasă”. Poate fi considerat firesc și banal acum gestul profesorului de română, dar să nu uităm că în centrul Sucevei trona amenințătoare vestita pușcărie și în șesul de sub Zamca era îngrădit cu sârmă ghimpată lagărul „politicilor” aduși să construiască rambleul noii căi ferate…
În aula Liceului „Ștefan cel Mare”, școală cu vechi state în învățământul românesc, ne întâlnim în această sâmbătă absolvenții de acum 55 de ani. Am rămas puțini, dintre profesorii noștri nu mai trăiește nici unul. Și n-am de ce exclama, precum Bacovia, „Liceu, cimitir al tinereții mele”. La vremea aceea, când țara întreagă era un cimitir al iluziilor; dinspre liceu se prefira o rază de lumină și de speranță.
