499 de ani de la Târnosirea Bisericii Sf. Gheorghe – Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou – filă de cronică

După câteva zile de ceață, dimineața zilei de duminică, 6 noiembrie 7030 – de la zidirea lumii (1522), a venit cu o revărsare de lumină blândă, aurie. Dincolo de râul Suceava, dealurile molcome parcă niciunde mai frumoase ca aici, au îngălbenit, de parcă ascunsă sub perdeaua de ceață, mâna Ziditorului Însuși le-ar fi zugrăvit în taină cu vopseluri ruginii și le-ar fi poleit cu aur.
Era ziua în care trebuia să fie săvârșită Slujba de Târnosire a Bisericii Sf. Gheorghe începută a fi zidită încă din 7022 (1514) de către Bogdan Voievod, fiul lui Ștefan voievod. Potrivit mărturiilor, Bogdan Voievod a căutat mai întâi a afla izvod frumos cum nu mai era altul pentru zidirea bisericii mari în Suceava – capitala Țării Moldovei. Pentru aceasta a chemat cei mai buni meșteri pietrari și le-a cerut întâi să închipuiască planul zidirii, pe cât le stătea mai iscusit în putință. Și au început meșterii a zidi, au ajuns la ferestre. Grijile țării, pricinele norodului, grija pentru hotare, pentru că așa cum avea să glăsuiască mai târziu cronicarul ca un stejar în toate părțile priveghea, ca să nu să știrbească țara ce-i rămăsese de la tată-său, au măcinat trupul domnitorului Bogdan, astfel încât la numai 38 de ani se săvârși din această viață.
Din dragoste pentru Mântuitorul Hristos și Preacurata Sa Maică, din dragostea pentru Sf. M. Mc. Gheorghe purtătorul de biruință, din duios și fierbinte dor pentru cel ce fusese părintele său Bogdan Voievod, Ștefăniță vodă hotărâ, sfătuit fiind și de mitropolitul Teoctist al Moldovei, să sfârșească zidirea acestei biserici.
În ziua dinaintea sfințirii au ajuns la Suceava egumeni de la mănăstirile moldave, cu tot clerul și mulțime mare de călugări și preoți, precum și norod mult, jupâni, negustori și țărani cât nu putea vederea a cuprinde. Și a sosit această zi. Mitropolitul Teoctist al II -lea al Moldovei, înalt, uscat, cu barba căruntă, răsfirată de vânt, alături de episcopul Teofan I Movilă de la Rădăuți, au primit pe Măria Sa cu căldură și, o clipă se pare, că ochii săi osteniți de priveghere, au rourat.
Însuși Măria Sa era copleșit de darul lui Dumnezeu ce umbrea asupra ctitorie sale. Înveșmântat în hlamidă strălucitoare, cu coroana pe creștetul său cel cu maiestate cuvioasă, înconjurat de mitropolit, episcop, preoți și diaconi, domnitorul părea cu adevărat un bazileu drept-credincios din vremurile de slavă ale Bizanțului. Era urmat cu sfială și bucurie de familia sa, de oșteni, boieri, curteni, primeniți în veșminte noi.
Clopotele cele mari și cele mici vesteau că urma să se săvârșească târnosirea bisericii. Sosise ziua cea mare, pe care domnitorul o visase. Mitropolitul Teoctist îi șoptise domnitorului stihul Cât de frumoasă ești tu, mireasa mea, și fără nici o pată mărturisirea de dragoste a Mântuitorului Hristos pentru Biserica Sa, pe care Duhul Sfânt a rostit-o prin gura proorocului.
Întâi s-a făcut slujba Aghiazmei celei mici, după rânduială. După aceea mitropolitul episcopul și clerul au înconjurat biserica, cântând laolaltă cu întreg norodul Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre. Și iarăși Slavă Ție Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor și bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă.
Fără tăgadă că îngerii înșiși cântau dimpreună cu oamenii și duceau la tronul lui Dumnezeu rugăciunea. După a treia înconjurare s-a intrat în Sfântul Altar, mitropolitul a dat citire Hrisovului de sfințire. Apoi vărsând Sfântul Mir în stâlpul Sfintei Mese, a rostit cu glas mare Ctitorilor Bogdan Voevod, Ștefăniță Voievod cu familiile lor veșnică pomenire! Și tot clerul a răspuns Amin! Amin!. Pe urmă s-au așezat cu grijă părticele din sfintele moaște, după rânduială și s-a pecetluit stâlpul prin turnarea cerii topite și a celorlalte, punându-se deasupra lespedea Sfintei Mese. Apoi au spălat Sfânta Masă cu apă curată, iar la sfârșit Mitropolitul a vărsat peste lespede miresme de trandafir, apoi după ce a fost ștearsă cu bureți și pânzeturi curate, a turnat Sfântul Mir, iar în cele patru colțuri s-au lipit icoanele celor patru Evangheliști. Apoi Sfânta Masă a fost și ea îmbrăcată în giulgiu alb, ce se zice catasarcă. Multă bucurie era în jur când mitropolitul Teoctist a rostit cu glas mare “Se pecetluiește altarul acesta în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”
După aceea, arhiereii au așezat Evanghelia și candela pe Sfânta Masă. Iar chivotul cel cu multă podoabă a fost pus pe Sfântul Prestol chiar de mâinile domnitorului Ștefăniță, după porunca mitropolitului. Apoi s-a stropit cu aghiazmă și s-au însemnat cu Sfântul Mir pereții bisericii și împlinindu-se astfel toată rânduiala, aprinzându-se candelele și făcliile s-a dat binecuvântarea pentru Dumnezeiasca Liturghie. De acum, toate erau gata să slujească Tainei celei mari. Cerul s-a coborât pe pământ, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit și a înviat pentru mântuirea noastră. Pentru toți împărații pământului, pentru boieri, pentru robi, pentru noi toți.
La sfârșitul Liturghiei, Domnitorul Ștefăniță s-a împărtășit, iar după el norodul cel binecredincios. Hristos ne dăruise toate darurile Sale. Dărniciei lui Dumnezeu nu este hotar și bucurie la bucurie s-a adăugat.
Acum cu veșmântul sufletului albit și înnoit, inimile noastre Îi mulțumeau lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a trăi, mai presus de nădejdile noastre, acea clipă sfântă.
Aceasta era ziua pe care o făcuse Domnul iar noi ne bucuram și ne veseleam întru ea. Au trecut de atunci 499 de ani… mulți și puțini în fața Veșniciei. Rămân în urma noastră aceste ziduri de piatră, de care numele mușatinilor, ai acelor descălecători de țară/ Dătători de legi și datini, vor fi legate peste veacuri. Însă nu în tăria pietrei ne punem nădejdea, ci în Numele Domnului, care ne mântuiește.
(Arhid. Vasile M. Demciuc, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților)