Astăzi se împlinesc 25 de ani de când sucevenii și-au câștigat libertatea, urcându-se pe valul care a măturat dictatura lui Nicolae Ceaușescu.
O parte dintre cei care au înfăptuit Revoluția de la Suceava au plecat la ceruri împăcați că se pot exprima liber. Alții trăiesc și astăzi și își amintesc despre acele momente tensionate, dar dominate de o efervescență cum rar s-a întâmplat să aibă parte Suceava.
În materialul de astăzi, dedicat celor care au ieșit în stradă pe 22 decembrie 1989 pentru a răsturna o orânduire opresivă și ticăloasă, vom veni cu mărturii ale celor care s-au aflat „în prima linie a frontului” și cărora le mulțumim pe această cale pentru că fără ei nu am fi putut scrie liber.
Ulterior zilei de 22 decembrie, Revoluția de la Suceava s-a diminuat ca intensitate, poate mai puțin în ziua de 23 decembrie, iar transferul de putere către noile structuri s-a realizat pașnic.
Fierberea
Sentimentul că ceva urmează să se întâmple domina Suceava încă dinainte de 22 decembrie. Știrile venite pe filiera posturilor de radio „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, dar și prin intermediul rudelor aflate în Banat despre atrocitățile comise la Timișoara de regimul Ceaușescu nu aveau cum să treacă neobservate.
Ion Drăgușanul, care în urmă cu un sfert de veac lucra în instituția teatrului sucevean, își amintește că unul dintre colegi i-a spus în ziua de 21 decembrie că a doua zi la amiază trebuie să fie prezenți cu toții în centrul orașului. „«Mâine, Ceaușescu pică.» A fost o frază scurtă care ne-a lăsat pe toți cam fără cuvinte. Ceea ce avea să se întâmple a depășit însă aștepările tuturor”, își amintește Ion Drăgușanul.
Profesorul Octavian Nestor era și el la curent cu evenimentele de la Timișoara. „Știam, ascultând posturile de radio interzise, ca «se mișcă» țara, chiar din momentul în care, pe 16 decembrie, Timișoara a ieșit in stradă. Apoi, în direct, sunând la Arad, la cumnatul meu, care lucra pe atunci la celebrele uzine «Strungul», am aflat că el și sora mea se aflau în stradă cu întreaga uzină și cu tot orașul. Cred că așa a început pentru mine «mișcarea»țării. Cu mișcarea alor mei. Și cu sentimente amestecate de neputință și vinovăție: «Noi ce facem?», «Eu ce fac?»”, a arătat Octavian Nestor.
Televizorul
Chiar dacă inevitabilul plutea în aer, scânteia revoluției de la Suceava a venit de la televizor. În momentul în care Televiziunea Română a prezentat primele imagini din București, în care se vorbea și despre fuga soților Nicolae și Elena Ceaușescu, a erupt și Suceava.
Mihai Airinei, pe atunci profesor de sport la Liceul Sanitar (acum Colegiul de Informatică), își amintește că a avut un puseu de descătușare, pe care l-a exprimat într-un mod aparte.
„S-a dus, a fugit, ne-a lăsat! Asta am strigat când am ieșit cu brațele sus în stradă. O mamă cu un copil a spus: «Lăsați-l, că e beat!». Ulterior, am plecat spre sediul Miliției (actualul sediu al Inspectoratului de Poliție al Județului Suceava), unde erau deja adunați câteva sute de oameni, cu toții fericiți de ceea ce aflaseră de la televizor, despre fuga dictatorului”, a povestit Mihai Airinei.
Graficianul Mihai Pânzaru PIM se afla și el la serviciu în dimineața zilei de 22 decembrie, la Inspectoratul de Stat în Construcții, iar vestea că dictatorul a fugit i-a fost adusă de șeful său, Filaret Poenaru, devenit ulterior primul primar al municipiului Suceava post-comunism.
„Primul gest al regretatului Filaret Poenaru a fost acela să dea jos tabloul lui Ceaușescu de pe perete, iar apoi toată lumea a plecat din instituție”, a rememorat Mihai Pânzaru PIM.
Intrarea în instituții
Sutele de oameni ieșiți în stradă nu au avut nevoie de prea mult timp de meditație pentru a intra în sediile principalelor instituții din Suceava.
„La Miliție am intrat și eu, împreună cu zeci de oameni, fără a întâmpina vreo rezistență. La datorie mai erau puțini milițieni, dar unii dintre ei au înțeles că trebuie să încuie armamentul, o măsură care s-a dovedit extrem de înțeleaptă. Au fost unii care au dorit să-i elibereze pe cei aflați în arest, dar am spus că nu e bine pentru că e posibil ca printre ei să se afle criminali sau violatori, iar în final acest lucru a fost înțeles de cei cu care eram în sediul Miliției”, a mărturisit Mihai Airinei.
De la sediul Miliției s-a plecat în marș spre sediul Comitetului Județean de Partid (actualul Palat Administrativ Suceava), iar pe drum au existat urale de bucurie de la balcoanele blocurilor, dar și din sediul Primăriei (la acea vreme se afla în Palatul de Justiție de astăzi).
Acolo erau deja adunați mai mulți suceveni, unii fiind deja în clădirea unde primul secretar al PCR pe județul Suceava tremura ca varga.
Pentru Octavian Nestor preluarea puterii de către revoluționari era sinonimă cu ocuparea instituțiilor vitale ale statului.
„Am intrat în multe instituții, atent mereu la oamenii care, ca și mine, așteptau o eliberare. Eram ghidat de gândul că în vârtejul general, în acea maree de entuziasm și de avânt brownian, era nevoie de niște minți limpezi și personalități care să poată coagula și dirija pe un făgaș constructiv forța uriașă a străzii”, a arătat Octavian Nestor.
Distrugerea și arderea
În acel avânt revoluționar, una din primele măsuri ale oamenilor intrați în sediile instituțiilor sucevene a fost aceea de a scăpa de simbolurile care aminteau de regimul dictatorial.
„În momentul în care am ajuns la sediul Comitetului Central de Partid am văzut cum zburau pe geamuri tablouri, cărți și steaguri. Unele erau călcate în picioare, altele distruse sau incendiate”, a descris Mihai Pânzaru PIM peisajul pe care l-a găsit în punctul zero al Sucevei.
Dincolo de aceste manifestări, cei prezenți în stradă răsuflau aerul libertății într-un sentiment de ușurare generală.
„Activiștii de partid au părăsit în mare grabă instituțiile în care lucrau, dar sentimentul de antipatie era îndreptat mai puțin împotriva lor, cât mai mult față de Nicolae Ceaușescu”, a consonat Ion Drăgușanul spiritul străzii din acea zi istorică de 22 decembrie 1989.
De capul lor
În acel haos euforic, deciziile privind mersul Revoluției trebuiau luate local, asta și pentru că la nivel național domina incertitudinea și lipsa de coordonare. „Eram rupți de restul țării. Deciziile trebuiau luate aici. Aici trebuiau asumate toate responsabilitățile. Nu aveam nici timp să ne uităm la televizor și să luăm de acolo rețete, dar e posibil ca unii semeni de-ai noștri să-și fi trăit revoluția la televizor…”, a opinat Octavian Nestor.
Până la urmă, deciziile luate la Suceava s-au materializat în cea mai importantă componentă: nu s-au împărțit arme, iar astfel vărsarea de sânge a fost evitată.
„Dacă nu s-a tras la Suceava și nu s-au înregistrat victime e în bună măsură meritul echipelor de revoluționari care au preluat puterea și care au avut abilitățile necesare evitării unor conflicte cu forțele deținătoare de arme, apoi decizia de a nu distribui armament și muniție mulțimii, precum și capacitatea de a pondera spiritele cu potențial violent. Pe de altă parte, e meritul populației cu un ridicat simț civic trăitoare în acest oraș și în celelalte localități ale județului”, a concluzionat Octavian Nestor.
Excesele
Totuși, Revoluția de la Suceava nu a fost lipsită și de o serie de excese din partea unor participanți. Mihai Airinei își amintește că în momentul în care a intrat în sediul Comitetului Central al PCR un bărbat cobora scările de la etajul I cu un televizor color în brațe. Era modul său de a înțelege schimbarea de regim care tocmai se petrecea.
„Când am urcat la etajul I, o altă persoană se afla în biroul primului secretar, Gheorghe Catană, pe care îl pălmuia. I-am cerut să se oprească, dar mi-a replicat «Uite ce are aici?». Era vorba de o sticlă în formă de amforă și o pungă de cafea. Am vorbit apoi cu alte persoane care erau de față, care l-au condus pe fostul prim-secretar undeva la Gloria, la complexul partidului, departe de ochii mulțimii”, a povestit Mihai Airinei.
Ruga
În seara zilei de 22 decembrie, situația din fața actualului Palat Administrativ devenise destul de tensionată. Zvonistica avea putere de bumerang, iar orice scânteie putea duce rapid la o baie de sânge. Din fericire, nu s-a întâmplat așa ceva, deși anumite persoane aveau pregătite la picior cocktailuri Molotov.
„Țin minte că spre seară, la un moment dat am plecat cu colegii Romașcu și Lungu până la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Acolo am găsit un călugăr, de la care am luat toate lumânările pe care le avea și l-am luat cu noi să meargă la Comitetul Central al PCR. Pe drum, prin parc, călugărul tremura din toate încheieturile și i-am spus: «Părinte, dacă e să ne ia dracu, ne va lua pe toți». I-am zis să meargă sus în balcon și să țină o rugăciune pentru morții de la Timișoara. Noi am rămas să împărțit lumânări, iar când a început rugăciunea, ca la un semn, toată lumea s-a așezat în genunchi”, și-a amintit Mihai Airinei.
La fel de impresionat a rămas și graficianul Mihai Pânzaru PIM de gestul oamenilor de a se ruga în genunchi.
„Când oamenii spuneau Tatăl Nostru era ceva sincer, de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ajutorul acordat. În aer plutea o spiritualitate pe care nu am mai văzut-o niciodată”, a conchis Mihai Pânzaru PIM.
Teroriștii imaginari
Ajuns în birourile Comitetului Central al PCR, poetul Ioan Manole a plecat acasă abia de Crăciun. Își amintește că se aruncau cărți de la balcon, se cânta, se țineau discursuri și momente de reculegere în memoria martirilor Timișoarei. „Ne uitam la televizoarele color sau alb negru care au scăpat de mâinile hrăpărețe, la ce se întâmplă în țară prin ce transmitea Televiziunea Română Liberă. Cu alte cuvinte eram victime sigure, carne de tun”, a povestit Ioan Manole.
Birourile fostului prim-secretar al partidului au devenit casa revoluționarilor, dar fantomele apăreau de peste tot.
„Am stat, cu toții, trei zile și două nopți. Eram ca niște teleghidați, dormeam pe fotolii, scaune aliniate, pe birouri, pe jos, prin unghere și peste tot vedeam teroriști care ies din uși secrete sau din ziduri glisante. Frica, frica pusese stăpânire pe toți, iar diversiunile cele mai neașteptate ne îmbolnăveau de nervi. Era o paranoie care năștea monștri. Dacă am fi avut arme, așa cum inițial își dorise colonelul Hasnasi, cu siguranță că ne-am fi împușcat pe capete”, a rememorat Ioan Manole.
Fantoma dezinformării
Chiar dacă la Suceava nu s-a tras, temerea că teroriștii vor intra în oraș și vor otrăvi apa destinată consumului populației ori vor deschide focul asupra manifestanților a existat mereu.
„Forțele de represiune ale regimului comunist erau uniform distribuite pe întreg teritoriul țării. Unitățile de represiune din municipiul și județul Suceava erau la fel de numeroase, de bine dotate și instruite ca cele din alte orașe municipii de județ sau nu. Mai mult, exista în coasta Sucevei și temuta unitate «antitero» de la Fălticeni, o formațiune foarte profesionalizată și extrem de performantă la nevoie”, a descris Octavian Nestor pericolele care pândeau Revoluția de la Suceava.
Despre frica din acele zile a vorbit și Mihai Pânzaru PIM. „S-a vorbit mult timp că va reveni Ceaușescu, dar și că Securitatea, care avea trupe la Fălticeni, urma să se răzbune pe data de 1 ianuarie 1990. Toate aceste zvonuri nu făceau decât să sporească starea de panică și incertitudine”, consideră Mihai Pânzaru PIM.
Aceeași dezinformare, a sosirii trupelor de securitate de la Fălticeni, avea să aducă și un moment hilar, privit acum după 25 de ani. La vremea respectivă, totul părea cât se poate de real.
„Eram a doua zi, pe 23 decembrie, în fața Miliției împreună cu câteva sute de persoane. Se auzise că mașini încărcate cu securiști plecaseră din Fălticeni spre Suceava. La un moment dat, din curtea Miliției, de la garaje, s-a auzit un zgomot, iar toată lumea a crezut că se trage și s-a aruncat la pământ. S-a dovedit a fi doar o mașină care dădea rateuri pentru că nu fusese pornită de mai mult timp”, a rememorat Mihai Airinei.
Balconul
În acele momente tensionate, balconul actualului Palat Administrativ devenise un adevărat loc sacru, de unde se țineau cuvântări și cei care intraseră în clădire vorbeau mulțimii.
Ioan Manole a fost unul dintre cei care s-au adresat miilor de oameni, iar clipele de atunci îi provoacă și acum frisoane de emoție.
„90% din cei care vorbeau de la balcon îndemnau la rugăciune și momente de reculegere pentru eroii de la Timișoara, în timp ce alții veneau cu mesaje împotriva sistemului și dictatorului”, a povestit Ioan Manole.
Entuziasmul era general, iar balconul se dovedea prea mic pentru numărul celor care aveau ceva de spus.
„Era o bucurie imensă să pot vorbi liber, mai ales că am fost ascuns ani în șir. Aveam sentimentul că sunt martor la istorie. Era ceva fabulos când vedeai o mulțime care îngenunchea. De fiecare dată când vedeam de sus o mare de spinări curbate și capete plecate mă apuca un plâns interior copleșitor. Erau momente înălțătoare și sfâșietoare”, a mai mărturisit Ioan Manole.
Regrete
Toți sucevenii care au fost pe „baricade” în acele zile fierbinți din 1989 consideră că Revoluția era inevitabilă, iar procesul alinierii României la democrațiile autentice era ireversibil.
„E un moment unic, pe care viața ți-l oferă foarte rar. Din păcate, s-au salvat structurile vechi și s-a dat cu var, dovadă că în 25 de ani nu s-a schimbat mai nimic. Totuși, prin explozia ei, mămăliga românească și-a găsit locul ei și respectul unei lumi întregi”, a opinat Mihai Pânzaru PIM.
Și Octavian Nestor crede că Revoluția de acum 25 de ani a adus schimbări majore în societatea românească, unele care ne permit astăzi să ne exprimăm și să călătorim liber.
„În final, sunt mâhnit că până acum, la un sfert de veac de la Revoluția Română, multe dintre idealurile generației de atunci au rămas neîmplinite. E datoria generației tinere și mature de acum să înlăture putregaiul care parazitează și sufocă arborele democrației oferit românilor de Revoluția din decembrie 1989”, a spus Octavian Nestor.
Pentru Ion Drăgușanul, Revoluția din 1989 a fost un cadou la care va renunța „doar după moarte”. „Am jurat atunci că libertatea cuvântului nu mi-o va lua nimeni și cu toate riscurile care au decurs de aici nu m-am abătut de la această linie. Practic, viața mea a început după 1989. Revoluția a adus și necazuri, cum ar fi corupția, dar comparativ cu ceea ce era înainte de 1989 am avut de câștigat. Dacă în loc de colonie ne-am revendica statutul de provincie europeană am avea numai de câștigat”, a precizat Ion Drăgușanul.
Ziarul „Suceava”
Evenimentele din 22 decembrie 1989 au fost reflectate și în presa de atunci. Oficiosul de partid, ziarul „Zori Noi”, și-a schimbat numele în „Suceava”, denumire care a rezistat doar două zile, pe 23 și 24 decembrie.
În primul său număr liber, unicul ziar al vremurilor din Suceava publica pe data de 23 decembrie cu litere mari un comunicat către țară al Frontului Salvării Naționale, structura care preluase puterea la nivel central.
În zilele respective, ziarul a surprins mărturii ale Revoluției, atât în vorbe, cât și în imagini. Nu au lipsit nici îndemnurile către populație pentru a sprijini Revoluția, mesaje care acum probabil stârnesc zâmbete.
„Oameni ai muncii din unitățile ce asigură aprovizionarea și serviciile pentru populație! Asigurați prin munca dumneavoastră bine organizată, desfășurată în deplină ordine, realizarea produselor alimentare și de altă natură necesare bunei aprovizionări a populației din orașele și satele județului!”, suna unul din mesajele din ziarul „Suceava”. O cerere ridicolă, când te gândești că aproape toți oamenii erau pe străzi sau în fața televizorului așteptând vești despre soții Ceaușescu.
Studenții
Tot din acea perioadă datează și actualul nume al cotidianului „Crai Nou”. Deși în primele zile ale Revoluției s-a chemat „Suceava”, în prima zi de Crăciun a apărut cu actuala denumire. Mihai Pânzaru PIM a povestit istoria acestei modificări.
„Eram la universitate, iar la un moment dat, pe 23 decembrie, spre seară, un grup de studenți mi-a cerut să merg împreună cu ei la sediul ziarului. Am plecat cu toții, în coloană, iar la sediul ziarului studenții au cerut ca acesta să se cheme «Crai Nou», iar o rubrică specială să fie «Arboroasa». Meritul pentru schimbarea numelui ziarului aparține în totalitate studenților suceveni de la acea vreme”, a menționat Mihai Pânzaru PIM.
„Tinerii Revoluției”
În tumultul acelor zile înfierbântate s-a născut și primul ziar liber al Sucevei. Au fost diferite propuneri de nume, dar până la urmă, prin vot liber exprimat, s-a ales denumirea „Tinerii Revoluției”.
Ion Drăgușanul, unul din principalii artizani ai acestui ziar, își amintește că primele numere erau de fapt o foaie volantă, scrisă pe față și verso, dar care a avut un impact deosebit în rândul cititorilor.
„Aveam drept slogan citește și dă mai departe, iar la început am scos un tiraj enorm, cred că undeva la 100.000 de exemplare. S-au dat ca pâinea caldă. Ziarul a rezistat aproximativ doi ani, după care din rațiuni financiare și-a încetat apariția”, a arătat Ion Drăgușanul.
Da, a fost Revoluție!
De-a lungul celor 25 de ani care s-au scurs din decembrie 1989 s-a pus întrebarea dacă a fost o revoluție, o lovitură de stat sau altceva. Lector universitar doctor Radu Florian Bruja, de la catedra de Istorie și Relații Internaționale a Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, este de părere că are o mai mică importanță dacă valul revoluționar din 1989 a fost consecința unul plan prestabilit în laboratoarele serviciilor secrete sau dacă a fost consecința unei crize generalizate a sistemului comunist.
„Nici istoriografia și nici politologia nu au reușit să definească principalele noțiuni din sfera naționalului și politicului, circulând o serie de sensuri diverse, între care unele eronate sau confuze. Evenimentele din 1989 au toate caracteristicile unui fenomen revoluționar, mai ales prin consecințele sale. Adepții teoriei «loviturii de stat»nu țin cont de faptul că o revoluție nu exclude lovitura de palat. Puțini știu că pentru englezi schimbarea constituțională de la 1689 este «Glorioasa Revoluție» care pentru mulți ar semăna cu o lovitură de stat. Iar și mai puțini știu că evenimentele din Franța anului 1789 au început cu o lovitură de stat. Ceea ce nu permite nimănui să confunde revoluția franceză cu o lovitură de stat. Suntem îndreptățiți să afirmăm că, prin urmările pe care le-a avut, schimbarea politică și socială demarată în decembrie 1989 în România are caracteristicile unei revoluții”, a concluzionat lectorul Radu Florian Bruja.
