24 linguri noi

Înțelesul exact al sintagmei „simplu cetățean” îl deslușești cel mai bine în sălile și pe holurile Judecătoriei, unde, dintr-o masă cenușie de poporăni necăjiți, se desprinde, în dublu exemplar antitetic, imaginea împricinatului român: fie o persoană intrată în vârsta a III-a, modestă în toate cele, cu o anume sfiiciune în glas și-n mișcări, fie tinerelul agresiv, mestecând gumă și uitând mereu că trebuie să-și închidă telefonul mobil; poartă haină de piele și pantofi cu vârf ascuțit. În ambele cazuri se citește în priviri și se distinge din modul de articulare o anume precaritate culturală. Interesant este că fie unul, fie celălalt, își află locul la fel de bine și-n postura de reclamant, și-n aceea de învinuit. Atmosfera în sală: posomorâtă, deloc solemnă; aer greu respirabil (există instalație de condiționare, dar…), podea știrbă, pereți goi, bănci de lemn pătate și scârțâitoare. De remarcat, înainte de orice, răbdarea nemărginită a judecătoarei, deloc timorată de lista celor 84 (!!) de procese aflate în „meniul” zilei. Ascultă imperturbabilă tot soiul de litanii poticnite, țivlite, mieroase, arogante, prețioase, agramate, pune întrebările de rutină, „traduce” pentru grefieră, într-un registru al monotoniei depline și, pentru ne-antrenați, adormitor.
Nimic mai fals decât imaginea idealizantă potrivit căreia fiecare nouă pricină aduce și noutăți caracterologice, că procesele nu seamănă între ele și-s pline de interes prin diversitatea cauzelor și a prestației actorilor implicați, că judecătorul află, ceas de ceas, pagini noi și revelatoare din marea carte a cunoașterii umane. O fi, până la un punct. De la care încolo, totul începe să se repete și să se tot repete: cauzele, întrebările, răspunsurile, reacțiile… Complet dezamăgitoare prestațiile avocaților – vorba poetului, parc-ar fi rostite de o străină gură. Sunt șterse, mormăite, provinciale. Poate dezamăgirea noastră o explică și deprinderea cu spectaculoasele prestații la bară ale maeștrilor baroului din filmele Hollywoodului. Om fi avut și noi teodorenii noștri, numai că, azi, avocatul românului de rând rar investește pasiune, rar își construiește cu amănunțime pledoarii capabile să mobilizeze interesul întregii săli, și la fel de rar își dă la spălat halatul negru, cu adaosuri de-un alb cât se poate de îndoielnic.
Se vede că nu în zona judecătoriilor se cuvine căutată pledoaria memorabilă, tot așa cum nu vei afla fotbal-spectacol în divizia C; probabil că la Tribunal, la Curtea de Apel, ori pe la Haga, alta o fi temperatura prestației avocățești și – asta sigur – ceva mai curate robele. Purtate, la noi, așa cum își utilizează motocicliștii casca: imediat scoasă, în chiar clipa descălecării. Dar, la urma urmei, pe ce materie să se exercite discursul consistent și inteligent, câtă vreme cauzele, prin ele însele, n-au cum solicita oratorie și elocință?
Asist la un penibil proces de partaj. Divorțata, lucrătoare la un abator de păsări, unde, probabil, vreme de opt ceasuri jumulește aceeași găină la puterea n; dumnealui, zidar lângă Madrid, n-a catadixit să dea curs citației, dar trimite o lungă listă de bunuri revendicate. Drept pentru care începe interogatoriul: 70 de pari de fier la gard. „Îi am de la mama.” Un geam mic. „Era fărmat de tot”. Două lighene din plastic. „Cum să cumpere el lighene?” O răzătoare de fier. „A pus-o primul meu soț”. Patru găleți…trei oale… 30 de farfurii… 24 de linguri… Sunt interogați martorii: ce știți despre cele 24 de linguri? „Păi… am mâncat cu ele.” Cine și când le-a cumpărat? „Știe bunul Dumnezeu”. Soluția descinde din lege: apelarea la expertul ce va stabili exact câte linguri a achiziționat soția, în timpul și în afara căsătoriei, câte (și când) consortul. Se anunță și costul expertizei: 350 de lei „deschiderea”, că alți experți vor trudi pe celelalte domenii – pământ, casă, animale, păsări…O să plătească taxele jumulitoarea de pui, punându-și la bătaie leafa pe două luni. Recuperare din buzunarul „spaniolului”? Nici o nădejde! Urmează un proces pentru pământ: moștenire, pretenții, nervi, accese de furie, animație în rândul susținătorilor aciuați în fundul sălii. Toți se ceartă, judecătoarea rabdă. Uimește declarația unei băbuțe stafidite, care, la întrebarea „ce pretenții aveți?”, răspunde total neașteptat: „Nici una. Nu-mi trebe”. După care, explică: are 76 de ani. Nu poate lucra cele 5 hectare, la Asociație nu i le primește, copiii nu vor, în ruptul capului, să se întoarcă la țară.
Pământul pentru se omorau românii în cărțile lui Rebreanu, nu mai este dorit:
– Nu-mi trebe… Și tot legea e de vină – dar asta-i altă poveste.