Pe 24 februarie se iubește. Se iubește în stilul dulce românesc, în cel mai curat și mai intens mod.
Este ziua lui Dragobete, numit și Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, ce ne aduce iubirea în casă și în suflet.
Legenda povestește despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, și lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiție ce s-a extins treptat până în rândul oamenilor și a dat naștere unor obiceiuri specifice românilor din sudul și nordul Dunării.
Din păcate, acestea tind să fie tot mai mult uitate de români și înlocuite cu sărbătoarea Sfântului Valentin – 14 februarie. În mediul rural, în special, tradiția străveche, riturile vechilor traci rămân încă vii. Românul de aici își mai aduce încă aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sărbătoare și porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană înspre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De își prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală „Dragobetele sărută fetele!”, mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranța primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase și mai drăgăstoase.
Flăcăii strânși în cete sau mulțimile de fete obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce.
Tradiția mai spune că, în această zi, când biserica creștină sărbătorește Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii își întrerupeau toate muncile, curățându-și și aranjându-și însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoțit de așa-numitele zâne Dragostele, ce le șopteau vorbe de amor îndrăgostiților.
Fiecare avea grijă ca această zi să nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.
Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele reprezintă una dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Păcat însă că foarte mulți i-au uitat semnificația și au substituit-o cu sărbătoarea vecinilor noștri occidentali, aceea a Sfântului Valentin, ce nu are nici o înrudire cu mitologia populară română. Însă românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebrează pe 24 februarie. Nu uitați nici voi ca iubirea este la ea acasă! (Mădălina Marcu)
