Liderii sindicali au scos cei mai mulți oameni în stradă în 2010, anul cu cele mai dure măsuri de austeritate, dar de fiecare dată rezultatul a fost un eșec, neputința reprezentanților angajaților de a le obține cel puțin drepturile pierdute ducând la o problemă de credibilitate.
Primele proteste au început în luna martie, când nu fuseseră încă anunțate măsurile de austeritate cărora bugetarii trebuiau să le facă față. Aceștia au ieșit în stradă la începutul primăverii pentru creșterea salariului minim pe economie, neștiind că nu numai că nu vor primi salarii mai mari, dar și cele pe care le aveau urmau să fie reduse.
La acel protest, premierul a fost neinspirat și a venit în mijlocul manifestanților, dar nu a fost primit cu aplauze, ci cu bulgări de zăpadă, care nu au fost însă încasați de el, ci de angajații de la Serviciul de Protecție și Pază. Mai era aproximativ o lună și jumătate până la marele anunț de tăiere a salariilor și pensiilor.
Presimțind poate ce îi așteaptă, pe 26 martie, pensionarii din mai multe orașe au ieșit în stradă pentru că nu mai aveau bani de medicamente. Nici ei nu au obținut banii pe care îi cereau, ba mai mult au fost foarte aproape de soarta bugetarilor, dar au scăpat de tăierea pensiilor ajutați fiind de o decizie a Curții Constituționale.
Aceste acțiuni mici la nivel central, dar și local nu au avut niciun rezultat, astfel că sindicaliștii din vârf au luat decizia grevei generale. Astfel, pe 5 mai, bugetarii au fost în grevă timp de o zi, când nu s-a lucrat la administrațiile locale, cadrele didactice nu și-au desfășurat activitatea, iar în spitale nu s-au asigurat decât urgențele. Acest demers nu a fost continuat însă decât de câțiva profesori și funcționari publici, care au stat în grevă o săptămână.
O zi mai târziu, pe 6 mai, președintele Traian Basescu a făcut marele anunț care i-a lăsat fără replică pe toți cetățenii României. Președintele Băsescu știa atunci și anunța dramatic ce urma să decidă Guvernul puțin mai târziu pentru toți bugetarii: fondul de salarii redus cu 25 la sută, pensii mai mici cu 15 procente, ajutorul de șomaj diminuat cu 15 la sută. Și nu numai, pentru că șeful statului anunța încă de atunci măsuri care urmau să fie decise de Guvern mult mai târziu, printre care modificări ale Codului muncii. Mai mult, președintele anunța că ia din banii bugetarilor, dar insista să fie plătite rapid datoriile statului către firme, „pentru a le crea condițiile acceptabile pentru reluarea activității”.
Și nu doar atât era pregătit pentru bugetari. Faptul că oamenii pierdeau o parte din salarii părea cea mai drastică măsură, mai ales pentru cei care și așa aveau venituri foarte mici, însă guvernanții pregăteau ceva și mai dur: mulți bugetari urmau să își piardă locurile de muncă până la sfârșitul anului.
Angajați din toate domeniile, dar și pensionari, prin vocea liderilor lor sindicali, anunțau atunci nemulțumirile față de măsurile dure de austeritate, care vor împinge mulți oameni la limita subzistenței și spuneau că sărăcia va scoate oamenii în stradă.
Primii care au reacționat la anunțul președintelui au fost pensionarii. Pe 12 mai, pensionarii au început protestele la prefecturile din țară, cerând demisia lui Traian Băsescu și a Guvernului. O zi mai târziu, o mână de sindicaliști, aproximativ 200, s-au adunat la Cotroceni, cerând același lucru.
A urmat apoi primul miting de amploare, pe 19 mai, la Guvern, peste 40.000 de oameni din toata țara invadând Piața Victoriei, fără ca Executivul să aibă vreo reacție la protestul lor. Având deja măsura „interesului” oamenilor pentru Guvern, premierul nu a mai ieșit la discuții la protestatarii. Democrat-liberalul Marcel Hoară a crezut însă că va fi popular și s-a dus printre protestatari, care l-au primit „cu brațele deschise” și nu i-au mai dat drumul decât după intervenția forțelor de ordine.
Ajutați și de măsurile de austeritate anunțate, liderii confederațiilor sindicale au reușit să îi mobilizeze pe oameni. Efectul nu a fost însă cel dorit de oamenii care au venit din toate colțurile țării pentru a-și striga supărarea, sărăcia, nemulțumirea și îngrijorarea față de nesiguranța zilei de mâine.
Guvernanții nu au fost impresionați nici de numărul participanților la miting, nici de mesajele transmise de protestatari. Și-au continuat măsurile, susținând sus și tare că sunt singurele care pot scoate România din criză.
Și, ca o concluzie a mitingului care a reușit să adune împreună peste 40.000 de oameni, Guvernul a decis pentru „binele” lor. La două săptămâni de la anunțul președintelui, pe 20 mai, iese la rampă șeful Guvernului, Emil Boc, și spune că România are două posibilități: ori plătește salarii și pensii reduse, ori în decembrie nu va mai putea plăti deloc.
Au urmat acțiuni de stradă în mai multe județe din țară. Deși la aceste protest mesajele au fost clar împotriva Cabinetului Boc și local au fost și îmbrânceli ale sindicaliștilor cu jandarmii, liderii sindicali nu au reușit să obțină pentru cei pe care-i reprezintă schimbările dorite de aceștia.
Chiar dacă și președintele și premierul anunțau că în a doua parte a anului lucrurile nu vor fi deloc roz pentru români, liderii sindicali nu au mai fost la fel de convingători în mobilizarea oamenii să iasă cu zecile de mii în stradă sau să oprească activitatea pe termen nedeterminat. Poate și pentru că până când nu și-au luat salariile diminuate, oamenii nu au crezut că li se poate întâmpla ceea ce anunțaseră aleșii.
Au urmat două săptămâni în care bugetari și pensionari au pichetat Palatul Parlamentului, cerându-le guvernanților să renunțe la măsurile anunțate. Cabinetul Boc și-a continuat însă planul și, ca să pună cât mai repede în aplicare tăierile de salarii și pensii, și-a angajat răspunderea în Parlament.
Opoziția și-a intrat în rol și a depus moțiune de cenzură. Data stabilită pentru discutarea moțiunii – 15 iunie – a fost și cea în care liderii celor cinci confederații sindicale au decis să își scoată din nou oamenii în stradă.
Început în forță și cu intenția de a-i împiedica pe aleși să meargă în Parlament și să susțină Guvernul, mitingul de la Palatul Parlamentului, la care liderii sindicali au reușit să mobilizeze peste 15.000 de oameni, s-a transformat într-un protest haotic, pe alocuri violent.
Protestatarii nici nu au mai așteptat deznodământul ședinței de plen la moțiunea de cenzură și, la îndemnul liderilor sindicali, au încheiat o nouă acțiune. Nici de această dată liderii sindicali nu au reușit, prin mobilizarea în stradă a oamenilor, să schimbe ceva: moțiunea nu a trecut și Guvernul a rămas același să aplice măsurile de austeritate.
După ce moțiunea a picat, protestele s-au mutat la sediul Președinției, în opinia oamenilor șeful statului fiind la originea deciziilor dure.
La peste o lună și jumătate de la anunțul președintelui, pe 25 iunie, Curtea Constituțională a decis că pensionarii nu pot pierde 15 procente din pensii.
Bugetarii nu au scăpat însă de tăiere și mai era o săptămână până când aceasta era simțită în buzunarele proprii. A doua lună de vară, cea mai călduroasă, nu a cunoscut prea multe proteste. Din septembrie însă, sindicaliștii s-au pus pe treabă, și-au intrat în rol și au adus mii de oameni în stradă, dar separat, pentru că cei cinci lideri de confederație s-au supărat și n-au mai vrut să facă acțiuni comune, mărul discordiei fiind tot un sindicalist, Liviu Luca, implicat în scandalul Sorin Ovidiu Vîntu.
Astfel, dacă inițial se anunța o toamnă plină de zeci de mii de oameni în stradă, sindicaliști de la toate confederațiile, în septembrie liderii din vârf au decis să acționeze separat.
Pe 20 septembrie sindicaliștii de la „Cartel Alfa” au protestat în 35 de județe. La prefecturi și la sediile PDL, adică la reprezentanții în teritoriu ai guvernanților. Nemulțumirile au fost nu doar legate de scăderea salariilor, dar și de noua lege a pensiilor care creștea vârsta de pensionare la 65 de ani atât pentru bărbați cât și pentru femei și la 55 de ani pentru cei care muncesc în condiții speciale.
Au urmat cei de la CNSLR-Frăția, pe 22 septembrie. Peste 10.000 de sindicaliști au mărșăluit prin Capitală, iar în fața Guvernului au fost altercații între protestatari și jandarmi.
Două zile mai târziu a fost rândul polițiștilor afiliați la mai multe confederații. Pe 24 septembrie, peste 8.000 de oameni au strigat în Piața Victoriei „Jos Guvernul” și nu s-au oprit aici. Deși nu aveau autorizație decât pentru un miting în fața Palatului Victoria, aceștia au plecat în marș spre Palatul Cotroceni.
Nu numai că marșul spontan și apoi mitingul de la Palatul Cotroceni nu au dus la niciun rezultat, iar liderii sindicali au ieșit de la discuțiile cu câțiva reprezentanți ai Președinției fără să poată anunța oamenii care au riscat și i-au urmat că se va renunța la măsurile de austeritate, dar întreaga acțiune a dus la reacții și mai dure ale șefului statului. Supărat că oamenii care trebuie să asigure ordinea și siguranța publică i-au strigat la geam „ieși afară javră ordinară” și și-au aruncat caschetele, șeful statului a renunțat la serviciile de escortă ale poliției rutiere. Decizia președintelui a fost urmată la scurt timp de una similară a premierului, care însă după ce a mers câteva zile fără escortă, ca un simplu cetățean, și a stat la toate semafoarele, s-a răzgândit și a cerut ca Poliția să escorteze coloana oficială.
Scandalul a culminat cu demisia din funcție a ministrului de Interne Vasile Blaga. Și tot ca efect al mitingului din 24 septembrie, șeful Jandarmeriei Capitalei Gavrilă Pop a fost eliberat din funcție, la aproape două luni după acel protest, pe motiv că nu a intervenit la mitingul polițiștilor de la Palatul Cotroceni. Atunci, jandarmii au decis să îi însoțească pe protestatari și să asigure ordinea pentru ca acțiunea să nu degenereze.
Pe 28 septembrie, era rândul Blocului Național Sindical să intre în scenă. Liderii BNS au adus în Capitală peste 5.000 de oameni, care după un miting la Guvern au mărșăluit pe la mai multe ministere, acțiunea încheindu-se cu o oră mai devreme decât era anunțat, fără incidente. Guvernul a ținut să precizeze că apreciază „modul democratic” de desfășurare a manifestației și i-a chemat pe sindicaliști la masa negocierilor, dar rezultatul a fost același, zero.
A doua lună de toamnă a fost la fel ca prima încă de la început. Pe 1 octombrie, aproximativ 300 de sindicaliști din cadrul Sanitas Iași s-au îmbrâncit cu jandarmii în fața Prefecturii, încercând să intre în clădire, nemulțumiți că niciun oficial nu vine să discute cu ei, iar în timpul protestului s-a aruncat cu ouă și a fost spart un geam.
Pe 5 octombrie aproximativ 8.500 de sindicaliști ai Federației Sindicatelor Libere din Învățământ s-au adunat în Piața Victoriei, cerând salarii decente, oprirea disponibilizărilor, dar și investiții în școli. Cadrele didactice au plecat din Piața Victoriei spre Ministerul Muncii și Ministerul Educației, cântând marșul mortuar. Și ei, ca și colegii lor din alte domenii, au rămas cu cântecul și cu salariile tăiate. În aceeași zi, alți 2.000 de profesori, afiliați la alte federații, își cereau drepturile în fața Palatului Cotroceni.
O altă acțiune, de această dată spontană, a avut loc pe 13 octombrie, când aproximativ 200 de angajați ai Ministerului Finanțelor au protestat pe holurile instituției, cerând să le fie acordate stimulentele. Aceștia au fost reprezentați atunci la negocierile cu ministrul Finanțelor și cu președintele ANAF de către Vasile Marica. Instalat ca lider „ad-hoc”, acesta a început negocierile cu Gheorghe Ialomițianu, cu scopul de a rezolva problema stimulentelor celor nemulțumiți.
Protestele spontane s-au extins, o zi mai târziu, în toată țara, mii de angajați de la administrațiile financiare, din trezorerii, din casele de pensii, din direcțiile de ocupare a forței de muncă, din casele de asigurări de sănătate, din asistență socială și din biblioteci oprind lucrul în semn de solidaritate cu angajații de la Ministerul Finanțelor.
În urma protestului spontan, între sindicate și reprezentanții Ministerului de Finanțe și ANAF au avut loc mai multe runde de negocieri privind acordarea stimulentelor. În final, sindicaliștii au semnat un protocol cu Ministerul Finanțelor privind acordarea acestor drepturi bănești, dar în funcție de performanțe și doar pentru lunile restante, pentru că prin legea salarizării acestea vor fi incluse în salarii.
Nemulțumirile oamenilor se acumulau în această perioadă, dar ele nu aveau niciun semn de rezolvare, astfel că s-a schimat locul de desfășurare a protestelor. De la Parlament, Guvern și Palatul Cotroceni, sindicaliștii s-au mutat la sediile PDL, unde pe 15 octombrie aproximativ 100 de angajați din penitenciare au protestat în fața sediului central, aruncând 25 de caschete fără însemne naționale în curtea imobilului și strigând „Jos Guvernul”, „Mincinoșii”, „Hoții”, „Băsescu, trădător de partide și popor” și „Armata e cu noi”. Și acest gest a fost foarte criticat de politicienii de la putere.
După ce confederațiile au protestat două luni de toamnă separat, s-au gândit să se împace și să organizeze un mare miting împreună. Ziua protestului – 27 octombrie – nu a fost aleasă la întâmplare: era data discutării în Parlament a unei noi moțiuni de cenzură a opoziției. Confederațiile sindicale anunțau că aduc în Capitală peste 100.000 de oameni care vor cere demisia întregului Guvern, mitingul fiind astfel al doilea ca amploare de după 1991.
Prezentat la dimensiuni apocaliptice, mitingul tuturor sindicatelor din România a reușit să adune la București, de „ziua moțiunii”, maximum 50.000 de oameni obosiți și înfrigurați, care au părut că abia așteaptă deznodământul pentru a se retrage spre case, la căldură.
Înainte să plece în marș de la Guvern spre Palatul Parlamentului, protestatarilor li s-au alăturat mai mulți PSD-iști de frunte, conduși de însuși liderul partidului, Victor Ponta. Imediat după ce s-au pus în mișcare, sindicaliștii și-au dat seama că întreg marșul este condus de politicieni, care i-au trecut în plan secund. Revoltați, aceștia le-au cerut PSD-iștilor să treacă în coloană.
Istoria din vară, de la prima moțiune de cenzură, însoțită de strigătele sindicaliștor s-a repetat. Moțiunea nu a trecut nici de această dată, Guvernul a rămas pe poziții, iar oamenii au plecat acasă înghețați și supărați că au simțit pe pielea lor încă un eșec.
În 3 noiembrie, liderii sindicali au mai înregistrat un eșec, în urma apelului făcut către toți angajații să oprescă lucrul patru ore, întrucât unii salariați nici măcar nu au primit oficial acest apel, iar alții l-au ignorat, fie pentru că au fost amenințați, fie pentru că nu vrut să dea curs cererii.
Situația a demonstrat încă o dată că liderii sindicali nu mai au putere să mobilizeze oamenii, nu mai au bani să le plătească orele în care nu muncesc și, mai mult decât atât, nu mai au credibilitate. Oamenii și-au pierdut încrederea în liderii sindicali și au ajuns să considere că toate acțiunile inițiate de aceștia sunt fără miză, ei fiind convinși că nimic nu se va schimba în bine, indiferent de cât de mulți ar ieși în stradă sau ar cere demisia Guvernului.
Oprirea voluntară a lucrului este considerată din start o acțiune care poate avea repercusiuni negative asupra angajaților, în condițiile în care oamenii pot fi dați în judecată dacă își asumă acest gest în nume personal. Ei ar fi fost, astfel, singurii responsabili pentru absența de la locul de muncă, întrucât liderii nu și-au asumat nimic. Doar au făcut apel.
Acesta a fost cântecul de lebădă al marilor proteste din 2010, anul cu cel mai mare număr de manifestări de stradă și de participanți, dar și cu cel mai mare eșec înregistrat de organizatori, liderii de sindicat.
Chiar dacă atât salariile cadrelor didactice, cât și ale celorlalți bugetari trebuiau reduse numai șase luni, așa cum a decis Curtea Constituțională, reducerea a fost legiferată și pentru 2011. Astfel, de la 1 ianuarie 2011, în loc ca bugetarii să revină la drepturile din iunie, vor primi tot salarii diminuate. Guvernul promite însă că diminuarea nu va mai fi de 25 la sută, ci de 15 la sută.
Legea cadru a salarizării, negociată luni de zile cu sindicatele, va fi în vigoare din 2011, dar nu va putea fi aplicată grila privind coeficienții, pentru că nu sunt bani. FMI a cerut ca România să finalizeze acest proiect până la sfârșitul anului 2010, așa că l-a finalizat, dar este doar pe hârtie, această lege fiind completată anual de o alta care se referă la bani, care va stabili anual salariile bugetarilor.
În 2010 s-au recalculat și pensiile speciale, astfel încât aviatorii, militarii, polițiștii, diplomații și demnitarii vor primi pensii și de zece ori mai mici.
Anul se încheie și cu tăieri ale unor drepturi pentru femeile care vor naște după 31 decembrie. Pe 8 decembrie, câteva zeci de mame cu copiii, dar și femei însărcinate au protestat la Guvern, cerând menținerea indemnizației pentru o perioadă de doi ani. Protestul nu a dus la niciun rezultat, pentru că Guvernul a decis să reducă indemnizația de creștere a copilului.
Guvernul pregătește de asemenea un nou cod social și un nou cod al muncii, anunțat de președinte încă din luna mai. Condițiile pentru ajutoarele sociale vor fi mult mai dure, iar numărul beneficiarilor și cuantumul vor scădea. Cu toate acestea, declanșării unei alte eventuale greve generale sau a unor mișcări sindicale de amploare este puțin posibilă, neîncrederea sindicaliștilor în liderii lor rămânând principalul motiv.
Geanina Sandu, geanina.sandu
