2008 – anul cel mare

Oricum e mare, adică mai lung cu o zi decât ultimii 3, că doar e an bisect. Noi, cei care iubim sportul în general, și fotbalul în special, ni-l dorim mare în planul performanței, iar premise există: suntem calificați și la „euro” – fotbal, și mai avem în program și Olimpiada – la care, însă, teamă mi-e că vom avea niște contraperformanțe istorice. În ordine cronologică, primul eveniment este Campionatul European de Fotbal. Ce ne așteaptă? Nimic rău: avem o echipă solidă, care de ceva vreme a uitat să piardă catastrofal, la scoruri fluviu. Chiar dacă întâlnim 3 supraputeri, nimic nu ne împiedică să visăm frumos: la urma urmei, în ultimele confruntări am dominat o Olandă evident îmbătrânită și mai apatică decât ne-am fi imaginat-o până la recentele calificări. Iar Franța și Italia n-au jucat nici ele strălucitor în grupă. Să nu uităm că avem un portar formidabil (ba chiar doi), un fundaș, Chivu, aflat în vârful carierei și care, împreună cu starul suprem, Mutu, figurează în echipa ideală a celui mai puternic campionat din lume, cel din țara campioană mondială. Ce ne-ar mai trebui pentru ca să țintim partea de sus a ierarhiei continentale? Păi, cred eu, vreo doi mijlocași cu veleități ofensive, oameni capabili de un dribling, două, care să joace cu capul sus și să fie astfel în stare să-i pună în poziții favorabile pe marcatori. În nici un caz nu vorbesc de Nicoliță, Petre ori Dică. Cei care întrunesc calitățile astea se numesc Torje, Cheșeru și mai ales Cernat. Pentru primii doi, condiția ar fi ca Pițurcă să-și depășească propriile handicapuri (teama aproape morbidă de nou, refuzul de a-și asuma riscuri ofensive etc.). În privința lui Cernat s-ar cuveni să-și facă și un proces de conștiință, întrebându-se câți jucători mai talentați și mai imaginativi a produs fotbalul nostru și câți antrenori și-ar permite să-și bată joc de așa mină de aur. Restul e muncă.