2005, 2006

Nu mă bucură peste măsură finalurile de an! Oricît ar străluci focurile de artificii, oricît de sonor ar pocni dopurile sticlelor de șampanie și-ar răsuna urările de „la mulți ani!”, realitatea obiectivă rămâne aceeași: suntem mai bătrîni cu un an. Cu un an mai aproape de îngrijorările senectuții, care, în România, nu înseamnă retragere pașnică, tihnită, deplin asigurată, ci, dimpotrivă. Tot mai apăsați de gîndul că ziua ce-o trăim este prima dintre cele care ne-au mai rămas… Ultimele ceasuri ale lui 2005 au adus ieșenilor o descoperire macabră: cadavrul fetiței ucise de un psihopat. Nu-i o simplă știre diversă, din cele care garnisesc jurnalele TV de la ora 17, ci acuză însăși fragilitatea existenței și lipsa de ocrotire reală a celui mai prețios dat – viața. Polițiștii au secat un iaz, au răscolit păduri, dar n-au catadicsit să cerceteze cum se cuvine… boxa principalului suspect! Într-o țară civilizată, o astfel de conduită stupidă a anchetei s-ar fi soldat cu demisia ministrului de interne. La noi, se va lăsa cu niscaiva procentuale reduceri de leafă și amînări la promovarea în grad – dacă or fi și acestea! Fata putrezea de mai bine de o lună sub apartamentul părinților disperați, vecinii rotunjeau cîrnații pentru revelion, asasinul a colindat nefericita familie („Astăzi s-a născut / Cel făr-de-nceput…”), afară trosneau petarde sărbătorești și, în ghena blocului, gunoierii credeau a fi descoperit o păpușă cu părul blond… Ce scenariu sinistru! Cum să nu marcheze, apăsător și cumplit de trist, întregul an al existenței cenușii și primejduite din cartierele-dormitor? Cînd am ciocnit, în miez de noapte, ritualul pahar de șampanie, am vărsat cîteva picături și pentru sufletul Larisei, fata mumificată în cutia de carton. Pentru cel ce scrie aceste rînduri, amintirea lui 2005 va fi apăsat marcată de acest cumplit episod, apt să demonstreze că tristețile noastre, oricît de apăsătoare și pîndite de îngrijorări ar fi, se află totdeauna mai prejos decît adevăratele drame, știute ori neștiute, traversate în tăcere de semenii năpăstuiți… Altfel, 2005 a fost un an amestecat. Cu de toate – și bune, și rele. L-am trecut care cum am putut – ducă-se! Dar abia 2006 va fi anul marilor încercări! În ianuarie, raportul Moscovici in Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European. În februarie, străbunul și dătătorul de încredere CEC va intra la stăpîn străin – și în loc să-i fie promovată imaginea de valoare reală ce este, unii se străduiesc (inexplicabil, dacă nu s-ar avansa și anumite ipoteze…) sa-i opacizeze caratele. În martie, din nou emoții: Raportul cu privire la eventuala amînare a aderării României. În iulie, o veste pe jumătate bună: vin banii de pe urma privatizării BCR. O mulțime de ochi sunt de pe acuma ațintiți asupra celor 2,2 miliarde de euro și tare mă tem să nu se risipească în conturile celor ce au învățat prea bine cum să sfeterisească fondurile venite din afară. Și mă-ntreb ce-o să mai vindem cînd n-om mai avea ce vinde? În octombrie, emoția cea mare: Raportul de monitorizare al Comisiei Europene. Trecem hopul? Eu unul, zic că da: nu numai noi avem nevoie de Europa, ci și Europa de România. Abia după aderare vom înțelege cu adevărat la ce rigori obligă statutul de european cu acte în regulă! „Crotalierea” cu termen în martie, dată de la care toate vietățile de pe plaiul mioritic, de la mîțe la zimbri, vor fi dotate cu cipuri, e-o biată glumită față de sfidările productivității muncii, normelor de mediu, procedurilor judiciare, calității atestate de marca „Made in Romania”, ecologizării, adopțiilor, drepturilor omului… ehei, și cîte mai sunt! La finele lui 2006 ne vom despărți definitiv de leul vechi; nici acum nu știu prea bine cum să mă descurc cu mărunțișul cel nou și, cînd m-oi dumiri, o să trecem la euro! Celelalte evenimente cu care ne amenință 2006, din domeniul culturii, sportului, turismului, învățămîntului, sunt, ca să le zic așa, surmontabile – și cu predicții modeste. În aprilie, Europenele de gimnastică feminină din Grecia. Cu ce echipă mergem? Care-s șansele? În octombrie, Mondialele din Danemarca. Aceleași întrebări. În mai, finala Cupei UEFA. Merită să investim ceva nădejdi? Poate mai degrabă la mondialele de canotaj (august). Că la mondialele și europenele de baschet, polo, tenis, ca și la Olimpiada de iarnă (februarie) rămînem în același modest stand-by. În ansamblu, un an de-a dreptul provocator. Și dacă-n politica internă sunt sigur că vom avea parte de aceeași nesfîrșită brambureală, barem vizavi de restul lumii să ținem coada sus! La mulți ani, stimați cititori!