2 septembrie – Părintele Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595)

Acesta între sfinți Părintele nostru Ioan, a trăit pe vremea împărăției lui Iustin II (565-578), Tiberiu și Mauriciu. Se născuse în Constantinopol și fusese lucrător de aur, om evlavios și iubitor de săraci și de străini, și temător de Dumnezeu.
Acesta a primit pe un monah anume Eusebie ce venea din Palestina. Acesta umblînd pe cale de-a dreapta sfîntului auzea zicîndu-i-se: „Nu-ți este îngăduit Avva să mergi de-a dreapta celui mai mare”. Prin aceasta Dumnezeu arăta de mai înainte arhieria care avea să i se dea. Apoi a fost cunoscut de Sfîntul Eutihie scolasticul și arhiereul lui Dumnezeu care l-a sfătuit să se tundă ca fiind vrednic să intre în rîndul clericilor. Fiind el încă diacon, a venit la biserica Sfîntului Laurențiu în amiaza zilei. Și a aflat acolo pe un oarecare pustnic, pe care nu-l știa nimeni de unde era venit; și acesta arăta sfîntului treptele jertfelnicului. Și iată acolo se vedea mulțime mare de sfinți și glas amestecat de cîntare minunată, și toți erau îmbrăcați în veșminte albe strălucitoare. Ajungînd el împărțitor și slujitor al banilor bisericii, cînd se întorcea de la șes și avea numai o pungă, dăruia la săracii ce veneau la el, iar punga nu se golea. Dar ajungînd la locul ce se cheama Boul, un oarecare dintre săraci strigă și zise: „Doamne miluiește pînă cînd se va deșerta această pungă”. Și numaidecît punga ramase deșartă. Iar sfîntul căutînd spre acela cu un chip înfricoșător îi zise: „Dumnezeu să te ierte, frate”.
După adormirea patriarhului Eutihie, voind ca să fie hirotonit, nu se supunea poruncii pînă ce a văzut aceasta vedenie înfricoșătoare: marea se suia pînă la cer și un cuptor de foc înfricoșător și mulțime de îngeri care ziceau așa: „Nu poate fi într-alt chip, ci taci; că altfel vei ispiti și una și alta”. Și acestea îi ziceau cu asprime. Atunci, deși nu voia, s-a dat pe sine de a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, petrecînd cu nevoință desăvîrșită și cu viață cinstită prin toată fapta bună pîna la sfîrșit.
Acesta trecînd pe mare (pe la Evdomon), și făcîndu-se mare furtuna, cu rugăciunea sa și cu semnul crucii a adus marea la liniște. Ioan Gazeanul, scolasticul, pătimind de curgerea ochilor, și luînd împărtășanie de la sfîntul, care zicea: „Trupul lui Hristos, Celui ce a tămăduit pe cel din naștere orb”, l-a sărutat și s-a tămăduit.
Fiind moarte mare, a dat unui om credincios doua coșnițe; una deșartă și alta plină de ghioci, și îi zise: „Stai la locul ce se numește Boul și numără morții cîți trec, deșertînd ghiocii în coșnița cea deșartă. Făcînd aceasta o dată și de două ori a cunoscut ca în întîia zi au ieșit afară trei sute douăzeci și trei de suflete, și a doua zi, făcînd asemenea, a cunoscut că a mai încetat puțintel. Și făcînd aceasta șapte zile, află că s-a potolit de tot molima datorită rugăciunii sfîntului.
La înfrînare atît se nevoia, încît n-a baut apa sase luni, fara cît numai miezul unei laptuci i-a fost si mîncare si bautura, sau putintel pepene; ori struguri sau smochine, schimbîndu-le. Acestea i-au fost hrana, în treisprezece ani și jumătate ai arhieriei sale. O dată, o femeie, fiindu-i bărbatul îndrăcit, și năzuind către un oarecare om pustnic, îi zise acela: „Mergi la preasfîntul Ioan, patriarhul Constantinopolului, ca acela îl va lecui”. Făcînd așa n-a greșit, că luînd tămăduirea bărbatului ei cu ruga sfîntului, se duse veselă la casa ei. Cu ruga acestuia și femei sterpe au născut, și mulți bolnavi s-au tămăduit.
Răposînd sfîntul cu pace, și mergînd preamăritul Nil eparhul să-l sărute, l-a sărutat și sfîntul pe el, văzînd toți și mirîndu-se. A fost îngropat înăuntrul altarului Sfinților Apostoli, precum era vrednic, mărind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh.