1947

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când încerc să-mi reînvii, din amintiri, copilăria, parc-aș inventa povești „rostite de o străină gură”. Doamne, chiar așa să fi fost?
Scriind „1984”, Orwell privea către viitor, avansând scenarii în care nici el nu credea până la capăt. Explicabil: fiind proiecții către ipotetice lumi ce or să vină, îndoielile-s la locul lor. Dar cum și de ce să te îndoiești când cobori în trecut, unde faptele-s consumate, adjudecate, arhivate? Și totuși… Am în față o fotografie: subsemnatul, absolvent al clasei întâia, aflat la mare, într-o colonie de copii cu TBC extrapulmonar. Mă privește un slăbănog cu părul vâlvoi, hrănit cu cartofi, marmeladă și untură de pește… Vorba lui Călinescu, la vederea pozelor din tinerețe: „ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?” Cine să-și mai amintească suferințele nenorocitului an 1947, îngrozitoarea secetă, foametea, cartela cu cele 300 gr. pâine neagră pe zi, darămite evenimentele politice, acum evocate doar prin cărțile istoricilor sau în cine știe ce colocvii și simpozioane?
În 1947 a fost scos în afara legii Partidul Național Țărănesc, a fost pusă în scenă mascarada procesului lui Maniu, a abdicat regele și – ca ironie a veacului – Consiliul de Miniștri îl declara pe Stalin… cetățean de onoare al României! Se semna Tratatul de la Paris, recâștigam oficial Ardealul, se lansa Planul Marshall…
Despre toate aflam crâmpeie din difuzorul Stației de radioficare Ițcani, aflată sub controlul riguros și îndrumarea secretarul OB PMR, tovarășa Shechter, așa că-i explicabil de ce despre Planul Marshall, care a reconstruit Europa vestică, am auzit doar din condamnarea oficială a Kremlinului: „instrument de consolidare a dominației imperialiste” Se trăia cumplit de greu – nu știu cum am izbutit să traversăm anii în care toată seva țării era drenată către Moscova în contul despăgubirilor de război, iar pușcăriile continuau să se umple cu „politici” de toate culorile, mai puțin roșul la putere.
Nu că telefonul mobil, internetul , televiziunea și cursele directe spre Viena ne-a fi lipsit atunci – la urma urmei, astea-s fleacuri, ci elementarele condiții de trai, tabloul de ansamblu conturând un incredibil pe care-i mai bine să-l uiți. În anul în care americanii inventau computerul (ENIAC), cuptorul cu microunde, tranzistorii și telefonia mobilă, noi scriam, la școală, cu „tibișirul” pe tăblițe de ardezie. Singura bucurie, la difuzorul gâjâit, erau meciurile de fotbal transmise de Raul Bart, care ne aduceau în casele lipsite de aragaz, telefon, radio, cu electricitate pe sponci, o zi da, trei nu, campionatul în care se luptau, atunci, „Distribuția Petrol Ploiești”, „Ciocanul” București, „Libertatea” Oradea, RATA Tg. Mureș, „Dermata” Cluj, „Oțelul” Reșița, „ITA” Arad – că „Steaua” abia către sfârșitul lui 1947 avea să se înființeze, prin decizia uitatului ministru al armatei, Mihai Lazăr. În anul în care Thomas Mann publica „Doctor Faustus”, Sartre, „Existențialismul” și Camus, „Ciuma”, la noi se pritocea nesfârșita listă a cărților interzise, scoase din biblioteci și trimise la topit (reînoiesc propunerea ca, pe zidul părăginit al Fabricii de mucava de la Molid, să se așeze o placă memorială cu inscripția „aici au fost topite mari cărți ale culturii române”) și se înscăuna în fruntea literaților „naș Eminescu”, Deșliu…
În fatidicul an se năștea un prieten, George Pruteanu, în vreme ce alt viitor amic, N. Carandino, era arestat și condamnat la moarte… Îmi amintesc ce scandal imens a stârnit atunci, în USA, includerea primului negru, Jackie Robinson, într-o echipă de baschet. Bănuiau contestatarii că, într-o zi, americanii or să aibă nu numai majoritatea baschetbaliștilor, ci și un președinte negru? Ciudate-s căile Domnului!
În 1947, s-a înregistrat maximul de pete solare cunoscut vreodată. Asta să fi fost pricina?