„1907” și „1989”. Două mari manipulări prin presă (V)

Directorul „Adevărului”, fanul dezlănțuit al minerilor
Așadar, și în 1907, și în 1989-1990, „Adevărul” a avut un rol important de manipulare a opiniei publice, prin publicarea de informații false și de pamflete mincinoase ori doar tendențioase.
Fondat în 1888 de către Alexandru Beldiman, „Adevărul” „se face repede cunoscut prin violentele sale campanii antidinastice” (Al. Andriescui – Limbajul presei românești în secolul al XIX-lea, Junimea 1979). Linie continuată de Constantin Mille, venit la cârma ziarului zece ani mai târziu, în 1898, care însă nu se sfiește să mimeze în public obiectivitatea: „Când presa s-a ieftinit și cade în mâinile tuturora, fatalmente și ea a trebuit să evolueze și să devie un fel de enciclopedie zilnică, un fel de cinematograf, în care publicul, pentru cinci bani (atât costa un ziar popular, n.n.) să găsească totul, dar absolut totul ce-l interesează” (Cum arăta un ziar în anul 1900, „Ziarul Financiar”, 8 iunie 2004).
În 25 decembrie 1989, „Scânteia poporului” (fosta „Scânteia”) se reintitulează „Adevărul”, încă din primul număr luându-și un angajament deontologic în fața cititorilor, cărora le explică indirect de ce s-a optat pentru acest titlu, și nu pentru altul. „Adevărul” asigura publicul larg că va fi „un ziar care să exprime adevărul și numai adevărul. Un ziar care să corespundă cerințelor făuririi unui stat de drept, unei societăți democratice și prospere” („Adevărul” nr.1, serie nouă, 25 decembrie 1898).
Aceeași ipocrizie o regăsim, dusă pe noi culmi de noul director, Darie Novăceanu. Într-unul din primele sale pamflete, după ce reamintește că vreme de multe decenii „ne-a fost foame, așadar, și de adevăr, de informația exactă, oferită la timp și bine prezentată”, nu are nici o stinghereală să joace rolul de justițiar: „Condamn informația inexactă, manipulată” (Darie Novăceanu – Consecințe ale manipulării informației, „Adevărul”, 2 februarie 1990). Pe cale de consecință, ar trebui condamnați cei care difuzează aceste informații inexacte, dar directorul „Adevărului” recunoaște sincer: „Și nu-i putem arăta cu degetul pentru că nu-i știm și nu vrem să facem o manipulare în plus (subl. n.)”.
Un om de caracter, cu scrupule, își spune cititorul, și, pentru că pamfletarul e prin natura sa un războinic, deși un războinic scrupulos, Novăceanu își încheie pamfletul trimițând un avertisment contestatarilor săi din presă: „P.S. Cotidiene sau săptămânale, câteva pagini «colege» par obsedate de amănuntul că acest ziar se numește «Adevărul». Nu răspundem acestor reproșuri. Deocamdată doar le numărăm”.
1907, 1989-1990. Constantin Mille, Darie Novăceanu. Două manipulări uriașe, doi pamfletari și directori ai „Adevărului”. Nu întâmplător, în nr. 24 al noii serii, la rubrica „Arghezi, colaboratorul nostru”, e publicat un catren cu trimitere la marea răscoală țărănească:
„De nu găsești dreptate, cerând și căutând,
Fă-ți tu dreptatea dreaptă neșovăind nicicând,
E pravila păstrată din 907
Când flacăra se-ntinse pe tronuri într-o noapte.”
Mille și Novăceanu, doi pamfletari care pot fi, și ei, perfect încadrați într-o caracterizare făcută de Taine lui Swift: „Dovezi, nicidecum: nu are nevoie de dovezi pentru a convinge poporul; ajunge să repeți de mai multe ori aceeași acuzație, să dai o sumedenie de exemple care impresionează, să-i șochezi privirea și auzul. Odată ce ai pus stăpânire pe fantezia lui, va merge strigând, convingându-se de propriile sale strigăte, neînduplecat”. (Hippolyte Taine – Studii literare, Ed. Minerva, 1982).