„1907” și „1989”. Două mari manipulări prin presă (IV)

Directorul „Adevărului”, fanul dezlănțuit al minerilor
Edificatoare în acest sens sunt pamfletele publicate de Darie Novăceanu – directorul ziarului „Adevărul” – în 1990, reunite la finele anului în volum (Darie Novăceanu – Reporter în Piața Ghilotinei, Ed. „Adevărul”, 1990). Cu abilitate, cunoscutul hispanist Novăceanu – prieten cu Ernesto Sabato sau Gabriel García Marquez – propagă prin scrierile sale de primă pagină principalele zvonuri ale acelui frământat an, dovedindu-și din plin înzestrarea de manipulator.
De pildă, când e să vorbească despre bișnițari, Novăceanu amintește că „n-au stat în fața nici unui glonț. În noaptea de 22 spre 23, când teroriștii au dezlănțuit măcelul din Piața Revoluției, s-au strecurat până la Galeria națională pentru a smulge de pe pereți valori inestimabile” („Adevărul”, 17 ianuarie 1990).
Când se referă la demonstrațiile anticomuniste din Piața Universității, directorul „Adevărului” punctează malefic: „Bișnița, prostituția, furturile din mașini erau și ele tot o protecție a acestui mecanism diabolic de extracție legionară, care s-a înfipt adânc în pavajul de la Universitate” (Cavalerii apocalipsului, „Adevărul”, 14 iunie 1990). Pentru ca apoi să accentueze un alt zvon răsunător al acelei perioade: „… acest mecanism diabolic, înșurubat în Piața Universității, avea drept scop lovitura de stat”. Și cum pamfletul de față apărea în plină invazie a minerilor în București, Novăceanu ține să le elogieze meritele: „Oricâte lucruri urâte se vor spune despre acești oameni, despre muncitorii din București și despre minerii noștri (subl.n.), prezența lor era absolut necesară pentru a anihila violența forțelor extremiste”.
Acum, la aproape două decenii de-atunci, asemenea cuvinte par fără scuză. Aceasta este poziția unui scriitor și director de gazetă în mijlocul unor evenimente despre care Departamentul de Stat al USA declara oficial: „Acțiunile autorizate de președintele Iliescu și guvernul său, din ultimele zile, au lovit în inima democrației române”.
Dar simpatia directorului „Adevărului” pentru descinderile bucureștene ale minerilor se văzuse încă din 21 februarie 1990, când se derulase partea a doua a acestui serial. „E a doua oară când minerii sosesc la București pentru a stăvili răul și trebuie s-o recunoaștem că, la modul lor, o fac exemplar. (…) Dovedind că nu au nevoie să le spună nimeni ce trebuie să facă, ei au spus ce gândesc și au spus-o fără ocolișuri.” (Minerii și parlamentarii, „Adevărul”, 21 februarie 1990)
Ulterior, Darie Novăceanu avea să fie îndepărtat de la conducerea „Adevărului”, ziar care apare, din 30 martie 1991, fără el ca director. La mijloc a fost un conflict cu redacția, întrucât Novăceanu dorea ca jurnalul să fie „preponderent de stat”, ceea ce nu era deloc pe placul redacției. A avut loc și o întâlnire între Consiliul Director și Petre Roman, care părea a-l susține pe Darie Novăceanu, deși primul-ministru afirma că-ntre ei este doar „o prietenie de hispaniști” (Domnița Ștefănescu – Cinci ani din istoria României, Mașina de scris, 1995).
Dar Petre Roman, dibaci politician, nu era în totalitate sincer. Pentru serviciile aduse regimului Iliescu-Roman, Novăceanu avea să fie curând răsplătit cu funcția de ambasador în Spania, pentru a-și împlini cum se cuvine destinul său aparte de „hispanist”.