– 1907 – Cei 11.000 de morți recomandați de „Adevărul”
Regimul comunist, la multe decenii de la răscoală, nu poate lăsa subiectul fără a-l stoarce până la ultima picătură. Prin urmare, scriitorii sunt chemați la ordine, pentru a completa operele anterioare, semnate de Rebreanu (romanul Răscoala) ori Arghezi (ciclul 1907). „Solicitați, după Eliberare, să poarte un mesaj altădată interzis, scriitorii evocă răscoala, dar privesc acum lucrurile dintr-un punct de vedere nou. Alături de dramatismul sever al martirajului a unsprezece mii de anonimi, ei pun pe prim-plan ideea luptei de clasă. (…) Cine citește Desculț, nu poate să nu se cutremure de viața țăranilor de altădată, descrisă de Zaharia Stancu. Să culegi struguri cu botnița la gură, să mănânci pământ uscat…” (Cornelia Ștefănescu, Revista „Secolul 20” nr.3, 1967)
O imagine hiperbolizată grotesc, de al cărei neverosimil n-a îndrăznit nimeni, mult timp, să se atingă public. „Marin Preda vorbea urât de carte (n.n., romanul Desculț). Îl supăra imaginea troglodită a satului românesc de acolo. «Unde s-au mai văzut la noi oameni cu botniță?» – îmi spunea furios”. (Ovid S. Crohmălniceanu – Amintiri deghizate, Editura Nemira, 1994)
Mai trebuie să adăugăm că romanul lui Stancu a fost tradus în peste 20 de limbi? Imaginea troglodită a satului românesc își asigura astfel o bună propagandă în lume.
Nicăieri nu mai este pomenit numele lui Moki Fișer, creatorul trustului arendășesc ce monopolizase Moldova, prin impunerea unor tarife unice exagerate în contractele de arendare, ceea ce îngreuna viața țăranilor. Aceasta fusese adevărata cauză a nemulțumirilor și revoltelor din 1907. „În 1906, Constantin Stere publică epocalul articol Fișerland, în care denunța sistemul de acaparare a moșiilor prin contracte de arendare. Moki Fișer își întinsese contractele de arendare asupra Moldovei ca o pânză de păianjen. Exploatarea era sălbatică, anticipând metodele marxiste. Și nu este o simplă întâmplare faptul că răscoala țăranilor a început, în 1907, la Flămânzi, în județul Botoșani, la una din moșiile cuprinse în trustul arendășesc al lui Moki Fișer” (Pamfil Șeicaru – Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu, „Carpații” nr.2, Madrid, 1954).
Așadar, pamflete care spuneau întreg adevărul au existat, dar propaganda socialistă le-a făcut dispărute. Nici până azi nu se știe exact câte victime a făcut represiunea răscoalei, pentru că toate mărturiile directe și indirecte au fost distruse. „Nu mai există decât foarte puține acte oficiale, de la Ministerul de Război, din timpul răscoalei. (…) Nu există nici măcar memorii. Este o clară acțiune de ștergere a urmelor (probabil înfăptuită în timpul anilor de comunism), pentru că mărturiile nu dădeau cifra de 11.000 de victime, oferită de propaganda anti-«burghezo-moșierească». Pornirea celor care au vrut să șteargă urmele a mers până acolo, încât s-a umblat și în corespondența particulară a regelui Carol I. Anume s-a umblat după tot ceea ce însemna știre despre răscoale și, acolo unde ele au existat, știrile au dispărut”. (Ion Bulei – Cum rămâne cu rivoluția?, Ziarul Financiar, 3 septembrie 2004)
Câte-o mică urmă a mai scăpat, totuși, cum s-a întâmplat cu volumul Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor (Constantin Anghel – Biblioteca Flacăra, 1912), unde împuternicitul guvernului în județul Olt confirmă că țăranii au fost instigați, deci nu s-au răsculat din proprie inițiativă. Același Ion Bulei punctează: „Țăranii s-au răsculat pentru că trebuia să se răscoale. Și au făcut-o chiar și acolo unde nu aveau de gând să o facă. În plus, și după un an agricol bogat, când hambarele erau pline, iar spectrul foamei nu amenința ca în alți ani.”
