„1907” și „1989”. Două mari manipulări prin presă (I)

1907 – Cei 11.000 de morți recomandați de „Adevărul”
Deși pamfletele nu pot schimba fața lumii – contrazicându-l pe patriarhul Courier – ele pot pune serios umărul la marile manipulări de care pomenește istoria.
Pentru istoria țării noastre, cea mai spectaculoasă mistificare pornită din presă este cea referitoare la răscoala țărănească din 1907. Ziarul „Adevărul” – prin pana directorului Constantin Mille – dă publicității cifra de 11.000 de morți, față de doar 419, câți declară ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Experiența de gazetar socialist a lui Mille își spunea răspicat cuvântul. Anterior, el își desfășurase activitatea în paginile unor gazete precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”, „Munca” și „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-și amprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experiența adusă de C. Mille de la publicațiile socialiste în paginile „Adevărului” va fi fructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcție o preluase” (Al. Andriescu – Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Junimea, 1979).
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist, se vede clar cât de „fructuoasă” a fost experiența lui Mille.
În pamfletul Letopiseți, apărut în „Adevărul” din vara anului 1907, Mille face o antiteză (foarte eficientă jurnalistic) între țăranii fugăriți de puștile jandarmilor și boierimea care petrece, înfofolită în blănuri antifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute ale gloanțelor: „Unii cad răniți de moarte. (…) La orizont, cerul e roș. Ard curțile și hambarele boierești. E revoluțiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnire cu lumea care muncește.” Ecoul confruntărilor stârnește indignarea condeierilor.
„Destul!” titrează Mihai Bujor în „România muncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Vlahuță, Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea și alții. E un cor pamfletar în care se prind cu toții, un cor în care Cocea – ca la o partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze cifra oricum umflată de 11.000 de victime, urcând-o ulterior la 12.000 (Jertfa celor douăsprezece mii – „Facla”, 13 martie 1910).
Presa străină se arată un bun receptor pentru stimulii veniți din mica țară carpato-dunăreană. Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30 martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovați de măcelul țăranilor; „Le Temps” compară revolta de la noicu Comuna din Paris; însuși marele „Times” închină un editorial evenimetelor, conchizând că asuprirea nemiloasă a țăranilor nu putea să aibă decât un efect: „Explozia de față este rezultatul!” („Times” – 28 martie 1907). Iar vienezul „Die Zeit” (2 aprilie 1907) inserează primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă, semnat de I.L. Caragiale. Și, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaționalei a II-a (Stuttgart, august 1907), Lenin așază, cu marea sa autoritate, răscoala țăranilor români alături de revoluția rusă din 1905-1907.
Ecourile aveau să persiste mult timp. La trei ani după evenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele 12.000 de victime, face o asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizar a făcut socoteala că, dacă s-ar fi înșirat cadavrele țărănești în lungul și în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviței și până dincolo de Piața Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de la palat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al camerelor, pășind pe un covor moale de carne țărănească”.
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Arghezi să-și aleagă drept subiect „secerișul de sânge din 1907” (Omul cu ochii vineți – „Facla”, nr. 10, 1912), în aceeași gazetă „Facla”, condusă de Cocea. S-ar spune că tot ce atinge Arghezi se preface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îl numește pe țăranul român „turcul dinlăuntru”, vindecat de nemulțumirile sale prin terapia cu muzică, utilizându-se în acest scop recunoscutele „simfonii de Hohenzollern”, mult mai vindicative decât simfoniile de Beethoven, Wagner sau Mozart.