1873

Pe cât de puține știm despre viața și petrecerea moldovenilor în al XV-lea veac (vezi articolul nostru „1432”), pe atât de multe-s detaliile privitoare la secolele ce aveau să vină; firește, crește exponențial capacitatea de informare, de circulație și de stocare a „novitalelor”; desăvârșită în secolul XIX, „europenizarea” susținută de cultura și „limba hexagonală” (cum denumea franceza regretatul magistru din Cajvana, Luca Pițu, recent trecut în lumea umbrelor) a parcurs, în linii mari, traseul urmat de engleză astăzi. Numai că atunci, o pătură destul de subțire, provenită din clasa medie și, mai ales, din cei de deasupra ei, își putea permite un anume acces la valorile civilizației occidentale, însușite uneori mimetic, până la caricatural, în vreme ce engleza defilează azi victorioasă, fără limitări dictate de starea socială a românului devenit și-n acte „european”… supus globalizării.
Sursa cea mai bogată în informații o constituie literatura epistolară ce înmănunchiază scrisorile veacului XIX: o formidabilă dorință (și nevoie) de a scrie însuflețea condeiul moldoveanului uimit de noile ritmuri ale vieții cotidiene și tentat să încerce a le face față întâi de toate prin susținută comunicare. De unde și pierderile pentru istoriografie, fiindcă internetul, telefonul mobil, rețelele de socializare, facilitățile tehnice aduc comunicarea în pragul instantaneului, dar… nu tezaurizează. Citind scrisorile trimise ori primite de Doamna Elena Cuza („Principesa Elena Cuza, corespondență și acte”, sub redacția Virginiei Isac și Auricăi Ichim) afli sumedenie de amănunte care, altfel, în luminatul veac XXI, ar fi ajuns în compartimentul „trash” al computerului și, inevitabil, până la urmă s-ar fi mistuit în neant. Victoriosul telegraf își făcea datoria spectaculos pentru vremea aceea, cu ritm de melc pentru exigențele de acum: o „telegramma” trimisă de Elena Cuza din București la ora 2,28 p.m. ajungea la Vaslui la 11,40 – mai mult decât durează, azi, călătoria cu trenul! Altă „telegramma”, cea cu nr. 46/12, din „48 de vorbe”, trimisă de la Ruginoasa era recepționată la Cotroceni după 11 „ceasuri” – și erau vești trimise Domnitorului țării, maximă urgență, adică. Tot e un câștig pentru ideea de comunicare, într-un spațiu în care, nu cu multă vreme în urmă, veștile le aduceau „călării”, înfruntând glodurile și troienele Moldovei.
Ciudat este că, de la Viena la Solești, depeșele telegrafice soseau mult mai rapid… Cum se călătorea atunci? Plecând spre Paris la 3 octombrie 1863, Elena a ajuns, cu caleașca, la graniță (Orșova) la 8 octombrie; de la Orșova, a luat vaporul și, pe Dunăre, s-a oprit la Viena, de unde s-a urcat în trenul spre Paris: voiajul a durat, în total, 11 zile! Înapoi, pe alt traseu, ceva mai rapid: Paris-Viena-Pesta cu trenul, vapor până la Giurgiu și caleașcă spre București – linia ferată avea să se inaugureze abia în 1866 și să se… desființeze în 2005, din pricina unui pod „ireparabil”…
Azi, ne impacientăm când avionul de Paris întârzie jumătate de ceas! Drumurile cu caleașca nu erau lipsite de primejdii: „Accidentul de la Bacău (1864) nu a fost grav. Am sărit din trăsură din instinct (…). Am avut mult noroc în această întâmplare care, cu un dacă și un dar, ar fi putut răsturna trăsura mea în Bistrița.” Banale solicitări de aprovizionare curentă pot stârni, azi, zâmbete: doctorului Carol Davila îi cere să-i trimită „câteva ocale de lumânări otrăvite puternic pentru a distruge șobolanii (…). Ai fi amabil dacă mi-ai da și rețeta acestor prețioase lumânări.” Prin aceeași epistolă îi mai solicită un „butoi cu ciment”, dar și instrucțiuni, fiindcă „aici nimeni nu știe să întrebuințeze cimentul”.
Aflăm din sumedenia de scrisori, majoritatea redactate în franceză (Elena vorbea și germana), epistole despre care nimeni nu credea că vor fi date vreodată publicității, și mărturisiri de mare sinceritate privitoare la Al.I. Cuza, „acest îngrozitor ștrengar care mi-i drag orice s-ar spune, cu excesul obișnuit când e vorba de el; are, fără îndoială, defectele lui, dar îmi este atașat și vă iubește pe toți.” Apropo de „excese”, dar și de generoasă toleranță: tot dintr-o scrisoare aflăm că, în cortegiul care, la părăsirea țării după abdicarea forțată din 1866, trecea munții, a acceptat să facă parte și Maria Obrenovici… Refugiată la Paris, Elena îi scrie mamei: „frumoasă țară (România, n.n.), răi oameni!” – și s-ar zice, admirând vălmășagul politicalelor din zilele noastre, că exclamația din 1866 nu și-a pierdut actualitatea… Încă un amănunt, prea puțin cunoscut: la înmormântarea lui Cuza (Ruginoasa, mai 1873), Elena a hotărât ca, printre personalitățile alese de ea, între care Alecsandri, Kogălniceanu, să poarte „onorurile și panglicile”, s-a aflat și Moș Ion Roată, chemat special din ținutul Vrancei…