18 meciuri de poveste

Nu mai ştiu dacă asistăm la o premieră sau la un nou experiment în ceea ce priveşte desfăşurarea cupelor europene. Ştiu doar că această nouă ediţie a Champions’ League a avut încă de la debut o sumă de evenimente a căror derulare, uneori halucinantă, ne pune în postura de fericiţi (uneori şi năuciţi!) martori ai unor năucitoare întâmplări, ca o dovadă că fotbalul mare este imprevizibil şi spectaculos, dincolo de imaginaţie. Nici nu mai am habar cine cu cine se împerechează în clasamentul construit perfect aleatoriu şi care din cele 36 de echipe se va duela cu care din celelalte, într-o sarabandă de partide unice (adică nu tur-retur) care vor duce la calificare în primăvară a celor 16 care vor disputa optimile de finală. Ar fi putut oare anticipa o minte normală ca se poate ajunge ca un meci dintre două echipe din vârful ierarhiei mondiale, Juventus şi Dortmund, să se încheie cu un demenţial 4-4, cu atât mai năucitor cu cât până la pauză nici una dintre echipe nu înscrisese măcar un gol? Am fi putut bănui noi, fanii Real-ului, că vom ajunge să jucăm în 10 mai mult de jumătate din meci, după ce însuşi căpitanul nostru, Carvajal, a fost eliminat pentru un gest mai mult decât mârlănesc? Şi că vom câştiga chiar şi în aceste condiţii meciul cu Marseille, ba încă şi din două penalty-uri, perfect corect acordate? Care om normal şi-ar fi putut imagina că ditamai Benfica, legendă între legende, încă din anii ’60, de pe vremea lui Eusebio, va ajunge să fie umilită acasă de Qarabag, echipă inexistentă pe vremea lui Eusebio şi, după unii, chiar şi acum!? Fiecare din cele 18 meciuri din etapa I are povestea lui. Una mai interesantă decât alta. Poveştile astea nu ne includ şi pe noi, şi e bine aşa, fiindcă nu ştiu ce am putea povesti noi în afară de chestiile cu „dujmanii mei”, cu mă-sa şi cu tot neamu’ ei, cu banii „fără număr” şi cu maşinile ultramegabenga. Poveştile cu şi despre fotbal nu ne privesc.