În 20 decembrie 1989, Timișoara era deja un oraș liber, intrat în stăpânirea populației, singurul loc liber în marea închisoare care era, în acele zile, România. Pe vremea aceea eram un tânăr medic care lua autobuzul de la capăt ca să merg în afara orașului, la marele spital universitar de psihiatrie unde lucram. Și asistam la un fenomen extrem de ciudat: de unde cu câteva zile înainte disidenții locali, printre care și scriitori, prieteni de ai mei de la Opinia Studențească, se internau ca să scape de hărțuirile Securității, în acea zi am văzut ieșind de la profesorul meu doi securiști îngrijorați, iar șeful mi-a dat să le fac foaia, dând iritat din umeri la întrebarea mea ce diagnostic de internare să le trec acolo. Se întorsese roata! Am luat stiloul și am scris: sindrom anxios de etiologie necunoscută. Cu alte cuvinte, făceau pe ei de frică. Nu voiau să fie pe străzi, să tragă în oameni. Două zile mai târziu, când am redeschis stația de radio locală în vârtejul evenimentelor, șeful local al Securității a fost primul pe post să-și declare susținerea pentru Revoluție și să spună că la noi nu va muri nimeni. Până astăzi, rolul Securității în Revoluție rămâne de o supremă ambiguitate.
Pe 15 martie am aniversat 19 ani de la Proclamația de la Timișoara, cel mai frumos manifest politic în limba română scris până în prezent. Scriu despre această aniversare, la care Vasile Paraschiv, omul care a încercat să organizeze primul sindicat liber din România și a fost închis cu forța la un alt spital de psihiatrie, a primit un omagiu cu ocazia acestei aniversări. Scriu pentru că nimeni altcineva nu va scrie, pentru că subiectul s-a prăbușit în uitare, pentru că Paraschiv apare mai des în documentare pe BBC decât la televiziunea română, pentru că legea lustrației promisă de liberali e complet îngropată și nu o mai scoate din mormânt nimeni. Eu nu am fost niciodată optimistă cu privire la lustrație, la noi. Din punctul meu de vedere, numai o majoritate puternică poate impune o asemenea lege, iar dacă ajungi să ai o asemenea majoritate, nu mai ai nevoie să dai legi să-i excluzi pe foștii comuniști. După nenumărate cicluri electorale în care anticomuniștii nu au reușit niciodată decât un 35%, azi dreapta are susținere peste 50% – dar nu mai are identitate și unitate. PD-L guvernează cu PSD, după ce PNL a făcut practic același lucru în anul precedent.
Proclamația de la Timișoara propunea ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate.
“Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viata publică este absolut necesară”, scriau autorii. “Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta”.
Când am fost acum doi ani la Timișoara la această aniversare am fost surprinsă să văd ce puțini oameni tineri adună ea. Cu excepția a vreo doi studenți, erau de față doar vechi deținuți politici și revoluționari îmbătrâniți în dezamăgire. Poate publicitatea făcută în jurul comisiei Tismăneanu să mai fi atras puțină atenție. Să fim drepți, anticomunismul ca doctrină politică a eșuat clar și definitiv la noi. Dar asta nu îndreptățește la mai puțin respect și prețuire pe neobosiții săi promotori de la Timișoara.
