15 decenii de convorbiri literare (II)

Sunt sigur că cititorii au corectat imediat titlul episodului anterior: zburdălnicia tastelor a pus în cârca revistei Convorbiri literare”… 1500 de ani în loc de 150! Cer cuvenitele scuze: din păcate, când deveru-i mare, se mai întâmplă. Revista apărută la Iași în martie 1867 a împlinit un veac și jumătate, eveniment pe marginea căruia continui discuția cu doctoranda de la Universitatea din Tg. Mureș.
-Cum se derula în Iași viața acestor reviste literare? Ce rol au avut ele, dacă au avut, exista un șablon, erau sau nu, ca instituție, piese ale unui ansamblu generalizat și totalitar?
-Sigur, revistele ofereau și niște sinecuri, într-o vreme în care dregătoriile culturale se numărau pe degete, iar presa era redusă, în regiuni și, mai târziu, județe, la o singură gazetă, cotidianul de partid. Redactorii deveneau scriitorii „oficiali”, recunoscuți ca atare, și vorbeau cu o anume autorizare subînțeleasă în numele literaturii române. Ei constituiau și nucleul Filialei Uniunii Scriitorilor, senatorii de drept, într-o alcătuire din ce în ce mai greu penetrabilă. Din rândurile fostei echipe a „Iașului literar” (nu mai vorbesc de „Iașul nou”) nu s-a impus nici o semnătură de prestigiu atunci, de prestigiu și acum (poate, cu o excepție – Horia Zilieru), nici o mare carte care să fi rămas. Mai degrabă s-au remarcat cei ce gravitau în preajma redacției, de la Nicolae Labiș la Marin Sorescu, Al. Dima ori Const. Ciopraga. Dar să nu uităm că Mircea Eliade a fost publicat întâia oară în România, după 1944, în „Cronica” ieșeană. Tot acolo a debutat și Ion Petru Culianu. Prima rubrică săptămânală, Noica și-a avut-o în „Cronica”. Sorescu a debutat în „Iașul literar”, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Adi Cusin, Emil Brumaru, și-au publicat poeziile în presa culturală ieșeană, unele în „Convorbiri literare”. Pe de altă parte, n-a fost vorba despre un peisaj publicistic închis, mari și prestigioase semnături rezonante din Capitală, ori din alte orașe, fiind constant prezente în sumarul publicațiilor culturale moldave. În „obsedantul deceniu”, toată literatura română arăta cum arăta; n-am prins decât parte din porțiunea finală a perioadei, precum și reverberațiile ei târzii – din ce am trăit și văzut, n-aș zice că prin alte locuri țâșnea bogăția de lumină care să fecundeze descătușat și spectaculos literatura. Comparația cu Bucureștiul este nedreaptă și acum, darămite atunci; n-are rost să argumentez.
-Cum s-a simțit impactul cenzurii, zice-se, dispărute?Cum vi se pare, din punct de vedere administrativ-organizatoric, viața scriitoricească de azi?
-Am condus Asociația Scriitorilor din Iași, adică, din județele Moldovei, vreme de 18 ani – record absolut, care se explică și prin aceea că m-au ales confrații de trei ori, dar după aceea nu i-a mai întrebat nimeni: s-au interzis adunările scriitoricești de orice fel, deci, și cele de dare de seamă și alegeri. Dacă propuneți o comparație ieri-azi între ceea ce numim „viață scriitoricească”, n-are cum fi relevantă: cu totul altele-s condițiile, metodele, scopurile, posibilitățile. Același ar trebui să rămână țelul major: cartea bună. Pe care, și ieri, și azi, și totdeauna, nu ne-o va dărui Uniunea, ci pălmașul scriitor. Cât despre cenzură: în România n-a existat doar o Cenzură, ci 77. În anumite domenii, cum ar fi teatrul, ori cinematografia, Cenzura apărea abia la capătul capătului, după ce se epuizau toate celelalte modalități de control ideologic. Și nu Cenzura era cea mai periculoasă: supusă, la rându-i, ierarhic, executa ce i se ordona, în funcție de rigorile momentului – fiindcă ceea ce se putea azi se putea interzice mâine, și invers. Acum e la putere cenzura economică – care nu mai taie litere, taie cifre. Nu-i chiar tot una, dar, mai ales în cazul publicațiilor literare, apăsarea se simte.
P.S.
Cu logică șchioapă, clubul botoșănean de fotbal declară că, probabil, nu va admite demisia lui Grozavu: adevărat, l-a pocnit pe Golofca, „dar e un antrenor bun”. Carevasăzică, antrenorii „buni” au dispensă: pot cotonogi jucătorii, interdicția aplicându-se numai celor din coada clasamentului!! Iar demisia e demisie: act de decizie unilaterală, n-ai cum nici să-l admiți, nici să-l respingi. Ceea ce lumea nu știe: Leo Grozavu este ditamai recidivistul: în 2011, la Iași, l-a umplut de sânge pe Bădic fiindcă se ridicase de la masă înainte de a-și termina toată porția. Fapte petrecute în văzul lumii; ce s-o fi întâmplând dincolo de cortină?