1432

Mi-ar fi plăcut mai mult istoria dacă, în școală, dascălii n-ar fi insistat atât cu memorizarea anilor. Răscoala de la Bobâlna mi-a stricat media generală într-al doilea an de liceu: parcă aud și acum interogația mustrătoare a profesorului Ițcuș: „cum, elev Iacoban, să nu știi dumneata anul Bobâlnei?” Sigur că, în absența reperelor temporale, istoria n-ar fi decât o poveste cu „a fost odată”, numai că-i nevoie și de o anumită înzestrare în temeiul căreia să funcționeze abilitatea de a reține câte ceva din nesfârșitul noian de cifre. Am un amic care-ți încadrează instantaneu între anul nașterii și anul morții viața cutărui compozitor, inventator, domnitor, scriitor clasic ori gangster celebru, de parcă ar avea în dotare un imens rastel în care așteaptă „pe loc repaus” puzderia de ani să fie chemată la raport. E mai rapid decât Google și nu l-am prins niciodată trișând; nu-s deloc sigur, însă, c-ar avea și o anume reprezentare a anilor cu pricina altfel decât ca repere inerte, musai de înfipt în memorie. Adică, dacă poate să-și imagineze crugul lumii acesteia (cum spunea Sadoveanu) în momentul fixat ca-n insectar din rațiuni didactice.
Mereu încerc (că nu reușesc totdeauna e altceva), închizând ochii, să văd dincolo de cifra săpată în piatră cum arăta, la vremea aceea, spațiul românesc potopit acum, vara, de sumedenia turiștilor care „fac mănăstirile”. Cum arătau locurile, chipurile oamenilor, care le erau bucuriile, care spaimele, care era înfățișarea așezărilor, a râului, a ramului… În oaza de liniște și umbră a Mănăstirii Bistrița (cea de Neamț, că mai este o Bistriță în Vâlcea) mormântul lui Alexandru cel Bun este vegheat de cifra 1432 (una dintre puținele data reținute ca școler, printr-un procedeu mnemotehnic: 1, apoi descrescător, 4, 3, 2). La vremea aceea, lăcașul se afla „în pustia codrilor”. În 1432, când carul mortuar a ajuns de la Suceava la Bistrița (închipuiți-vă drumul de trei zile și două nopți prin zăpezile din ianuarie, dar și pe acela străbătut de cortegiul ce însoțea, în miezul verii, trupul voievodului Ștefan în ultimul său drum către Putna…) se năștea Mohamed al II-lea Fatih, turcul care voia „Din pristolul de la Roma să dea calului ovăs”, întemeietorul Imperiului Otoman, strategul ce a învins Constantinopolul târându-și corăbiile pe uscat.
Fatih Cuceritorul avea să fie oprit de oștile române în expedițiile sale către inima Europei; l-a învins mai întâi Iancu de Hunedoara, zis „Iancu Sibianul”, apoi Vlad Țepeș, fiind forțat să se întoarcă după ce-l înfrânge Ștefan cel Mare la Vaslui și la Podul Înalt. Cu un an înaintea morții lui Alexandru, otomanii fuseseră respinși tot de sibieni, ocazie cu care Papa Eugen al IV-lea vorbește despre Sibiu ca un „bastion de apărare a întregii creștinătăți.” Cum ar fi arătat azi Europa fără scutul oștilor alcătuite în bună măsură de români? Deși la Bistrița a scris și este înmormântat un mare cronicar, Grigore Ureche (1647), din vremea de după Alexandru nu prea avem letopisețe, așa că imaginația, cu puțin sprijin în urice și ispisoace (Pomelnicul de la Bistrița, Hrisovul lui Ilie Vodă), poate încerca să recontureze realitatea locurilor până la Ștefan cel Mare. Sub arhipăstorirea Ceahlăului, câteva sate pe valea Bistriței, Tazlăului, Cracăului, mănăstirea edificată de Alexandru la 1407, codri nesfârșiți, drumuri înșelătoare cu treceri primejdioase prin vad, puțină știință de carte, biserici modeste, cu cei mai mulți slujitori neșcoliți, ogoare smulse din trupul pădurii – toate însuflețite de voința încăpățânată, neabătută, a moldovenilor de a-și apăra glia, familia, țara.
Spre deosebire de Ștefan, care încăleca adesea, cu ieșiri neașteptate din cetate, Alexandru a drumețit puțin, rămânând 32 de ani mai ales între zidurile Sucevei, de unde a țesut o înțeleaptă politică a compromisului și echilibrului între puterile vremii. Sub domnia lui au avut loc cele dintâi bătălii ale românilor cu turcii (Chilia, Cetatea Albă, 1420) și primele izbânzi ale moldovenilor în fața otomanilor. Istoricii au refăcut itinerariile cutezate de Alexandru: Camenița (1404), Liov (1407), Roman (1411) și de mai multe ori la ctitoria sa, mănăstirea Bistrița, unde odihnește și una dintre soții, Ana (Neacșa?). Ciudat: n-ar fi fost niciodată la Iași, oraș care-și fixează atestarea tocmai într-un act al lui Alexandru din 1408 și în care Lăpușneanu avea să mute capitala Moldovei. După moartea lui Alexandru a urmat un vălmășag de domnii scurte și puțin rodnice (17 în 25 de ani), până la urcarea lui Ștefan pe tronul Moldovei… Galaction spune că tezaurul Mănăstirii Bistrița a fost risipit; foarte târziu, BNR a retrocedat din cele rămase – mai nimic față de ce fost-a cândva… Zi caldă de vară la Mănăstirea Bistrița; pâlcurile de turiști fotografiază și-și notează conștiincioși o cifră: 1432.