12 ani de la strămutarea la cele veșnice a Părintelui Sebastian, economul Mănăstirii Putna și egumenul Mănăstirii Sihăstria Putnei

Rugăciunea i-a fost părintelui bucurie și desfătare. Întreaga lui ființă respira rugăciune. Fiind ucenicul sfinției sale, l-am văzut în Postul Mare cum se ruga. Era de invidiat. De fapt, aceasta i-a fost teologia existenței sale. Și, probabil că rugăciunea îi va fi cheia cu care va deschide ușa Împărăției lui Dumnezeu. Ținea calea de mijloc. Părintele Sebastian a fost un om al dragostei, al păcii, al postului, al privegherii, al păstrării sfintelor rânduieli. Sigur, poate în anumite momente era mai sever, însă, sub aparenta duritate, se ascundeau bunătatea și noblețea.
L-am întâlnit, prima dată, în primăvara anului 1980. De atunci, au trecut patru decenii. Opt ani i-am fost ucenic, locuind în aceeași chilie; Dumnezeu a rânduit să ne înrudim spiritual, devenindu-mi naș de călugărie.
Părintele Sebastian, pe numele său de botez Petru, s-a născut la 24 iunie 1929, ca al doilea copil, din cei șapte (Teodora, Petru, Eugenia, Silvia, Leonora, Gheorghe și Maria) ai părinților Ana și Gavril Șcheuleac, în satul Găinești, comuna Slatina, județul Suceava, punându-și întreaga lui existență sub semnul și protecția lui Hristos prin baia Sfântului Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir și prin primirea Sfintei Împărtășanii.
Părinții lui erau oameni simpli, dar vrednici gospodari și buni credincioși.
Părintele Sebastian n-a urmat cursurile niciunei școli pretențioase. Războiul i-a fost împotrivă, împiedicându-i devenirea intelectuală.
În 1950, la 20 mai, după mai multe încercări eșuate, tânărul Petru a reușit să își convingă părinții, mai ales mama, să-l lase la mănăstire. Avea 21 ani. Părinții de la Mănăstirea Slatina ar fi vrut să-l ia ca ucenic încă de când avea doar 11 ani. Însă, tatăl său fiind plecat în concentrare, mama nu a fost de acord.
În zonă, părintele Cleopa Ilie, ca stareț, și părintele Paisie Olaru, ca duhovnic, veniți de la Mănăstirea Sihăstria, erau de notorietate. În Mănăstirea Slatina, părintele Sebastian a urmat școala monahală, unde i-a avut ca profesori pe părinții Cleopa Ilie, Antonie Plămădeală, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Andrei Scripariuc ș.a. Erau oameni cu o pregătire teologică temeinică și cu viață sfântă.
La scurt timp după intrarea în mănăstire, din motive obiective, fiind prea aproape de casă, consiliul duhovnicesc al mănăstirii a hotărât ca el, împreună cu alți doi novici, să fie trimiși la Schitul Rarău. Egumen al Schitului Rarău era pe atunci părintele Calinic Lupu, un părinte drag credincioșilor bucovineni. Pentru un an a fost stareț și al Mănăstirii Putna.
În ziua de 21 noiembrie 1950, de Intrarea Maicii Domnului în Biserică, după numai 6 luni de ascultare, fratele Petru a fost chemat la Mănăstirea Slatina și tuns în monahism de mitropolitul Sebastian Rusan. Odată cu el au fost călugăriți încă cinci părinți. Nași de călugărie i-au fost părinții Dosoftei Morariu și Daniil Pricop.
Adesea se amuza când povestea despre peripețiile prin care a trecut la alegerea numelui de călugărie. Îmi spunea: „Părintele stareț Cleopa voia să îmi pună numele Pafnutie, însă eu nu voiam nici în ruptul capului. Atunci, ce s-au gândit? Să-mi pună Pimen. Și contrar voinței mele, Pimen a rămas să-mi fie numele. Numai că mitropolitul Sebastian Rusan dorea ca unuia din cei șase frățiori care urmau să fie călugăriți să-i pună numele lui. Interesant, dintre toți am fost preferat eu. La sfârșitul slujbei, mitropolitul m-a luat de mână și m-a așezat în strana întâi, primul între cei călugăriți. Și dacă celorlalți le-a oferit mitropolitul câte o Biblie, îmi spunea el, mie mi-a dat Evanghelia, mare, aurită. Eram în al nouălea cer. Și să vezi, a doua zi m-am dus la mitropolit ca să-i mulțumesc pentru nume. Atunci mitropolitul mi-a zis: «Vezi, Sebastiane, să nu mă faci de rușine.» Că l-am făcut sau nu de rușine, sigur că o să-mi spună când mă voi întâlni cu el acolo sus. Eu, pe cât mi-a fost posibil, omenește vorbind, am încercat să nu-l fac.”
După terminarea stagiului militar, părintele Sebastian s-a întors la mănăstirea de metanie, numai că părintele Cleopa, împreună cu alți 30 de călugări, trebuia să meargă și să reorganizeze Mănăstirea Putna. Atunci, părintele a preferat să meargă împreună cu ei. La Putna, pe atunci, era stareț părintele Dosoftei Morariu, nașul lui de călugărie, care ulterior a plecat ca misionar în Ardeal.
Ascultarea în Mănăstirea Putna i-a fost de econom. A îndeplinit această ascultare până când a fost transferat la Schitul Prodromul din Bucium – Iași, la rugămintea părintelui egumen Hrisostom Postolache a cărui nume se leagă de începuturile construirii Schitului românesc Prodromul din Muntele Athos.
În viață, părintele Sebastian s-a bucurat și de Taboruri, dar și de Golgote. Decretul 410 din 1959 l-a găsit la Schitul Bucium. Tânăr fiind și fără școală teologică, părintele Sebastian nu a fost cruțat. De fapt, Decretul 410 a fost o reiterare a persecuțiilor din perioada primară a Bisericii. Sigur, fiecare perioadă și-a avut atât persecutorii cât și martirii ei.
După Decret, sfinția sa a lucrat timp de două decenii în anturajul unor directori de mare ținută morală și intelectuală ai unor instituții de prestigiu . Îmi vorbea adesea cu multă recunoștință de ing. Iftodie, ing. Sâmpetru, ing. Parascan, ing. Sălăjean, ing. Baltagu ș.a. Oameni cu funcții foarte importante la acea vreme în unele instituții importante din Municipiu Iași. Adesea îmi spunea: „Părinte Calinic, pot să spun că în preajma unor astfel de oameni am învățat adevărata călugărie. Nu încăpea întârzierea, minciuna, necinstea. … Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să fiu pe măsura vrerii lor.”
În decembrie 1977, părintele Sebastian s-a întors în Mănăstirea Putna, reluându-și ascultarea de econom.
Așa se face că, din 1977 până în 1990, a fost mâna dreaptă a părintelui stareț Iachint Unciuleac. Aș putea spune că părinții Iachint și Sebastian, sigur, alături de alți părinți și de ierarhi de atunci, au metamorfozat Mănăstirea Putna. Împreună au făcut lucrări care vor dura în timp, în istorie și în veșnicie. Și aici aș aminti doar câteva dintre ele: restaurarea, consolidarea, extinderea, pictarea și dotarea cu mobilier a paraclisului mănăstirii; restaurarea turnului Eminescu; aducțiunea de apă; (re)construirea Casei domnești și a caselor din afara incintei sunt mărturii concludente.
După Revoluție, părintele Sebastian, cu binecuvântarea părintelui arhimandrit Iachint, a reconstruit, pictat și dotat cu mobilier biserica Schitului, astăzi mănăstire, Sihăstria Putnei și a construit un corp de chilii, care, din păcate, a ars. Adesea îmi spunea: „Nu mi-a fost ușor să mă apuc de o așa lucrare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-am reușit să o finalizez. Numai eu și Dumnezeu știe prin câte am trecut în tot acest timp. Dar trebuia ca, după mai bine de trei secole, să se reia viața monahală în acest loc cu oameni sfinți”. Se referea la părinții Sila, Paisie și Natan, care au fost canonizați ulterior.
În semn de prețuire și de recunoaștere a muncii sale, vrednicul de pomenire Pimen Arhiepiscopul l-a numit egumen al schitului. Era o vreme în care se dorea hirotonia lui în preot. Numai că, din respect față de această slujire, a refuzat după modelul Sfântului Ioan Gură de Aur.
În demnitatea de egumen a rămas până în 1999, când, din motive de sănătate, s-a retras. Sigur, după retragere, părintele Sebastian a continuat să fie prezent în viața și activitatea de zi cu zi a schitului.
Părintele Sebastian nu a fost un sfânt. Fiind om, a avut, ca fiecare om, păcatele lui. De fapt, în jurul lui s-au urzit multe. Multe dintre ele, chiar tendențioase. Nu ne mai miră nimic. Și despre Hristos s-au spus multe, contestându-I-se până și dumnezeirea. Așa sunt oamenii, văd doar păcatele semenilor, însă nu și pocăința lor. Or, pocăința este cea care dizolvă păcatul.
Însă, dincolo de ce spuneau sau poate încă mai spun gurile slobode despre părintele Sebastian, eu, în calitatea pe care am avut-o în relație cu acest părinte, vă spun, acum când părintele se află într-un alt plan al existenței sale, alăturându-se celor din stepena și din neamul său, că a fost un călugăr autentic, un călugăr care a iubit Biserica și slujbele ei și, implicit, pe Dumnezeu.
Indiferent de ce i s-ar fi întâmplat, indiferent la ce oră din noapte s-ar fi întors din misiune, dimineața era primul la biserică. Și citea Miezonoptica, și psalmii Utreniei, și Catismele, și Canoanele, și Ceasurile, și… Sigur, în prezența lui, eram și noi pe acolo. Pentru că de citit, nici vorbă să ne fi dat. Avea o neostoită foame de rugăciune și cântare.
Doar când începea Sfânta Liturghie se retrăgea într-o strană, sau el însuși săvârșea liturghia ascultării, plecând după materiale de construcție sau alte interese ale mănăstirii. Că doar așa spun Părinții Bisericii: „Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârșește”.
Rugăciunea i-a fost părintelui bucurie și desfătare. Întreaga lui ființă respira rugăciune. Fiind ucenicul sfinției sale, l-am văzut în Postul Mare cum se ruga. Era de invidiat. De fapt, aceasta i-a fost teologia existenței sale. Și, probabil că rugăciunea îi va fi cheia cu care va deschide ușa Împărăției lui Dumnezeu.
Nu era un exclusivist și nici un extremist. Ținea calea de mijloc. Părintele Sebastian a fost un om al dragostei, al păcii, al postului, al privegherii, al păstrării sfintelor rânduieli. Sigur, poate în anumite momente era mai sever, însă, sub aparenta duritate, se ascundeau bunătatea și noblețea.
Avea o smerenie autentică, patericală, niciodată convențională. Era un om de bun simț, condiție și caracter. Oh, că uitam să spun: era darnic, până la risipire. De fapt, toate acestea la un loc au conturat noblețea sufletului său.
Părintele Sebastian era omul care n-a refuzat niciodată chemarea Bisericii. Din păcate, suferința i-a grăbit plecarea. Ultimul Amin al vieții sale a fost la slujba de priveghere din Ajunul Epifaniei.
Și-a aflat sfârșitul în spitalul din Municipiul Rădăuți, în urma unei comoții cerebrale, în dragostea și rugăciunile părinților rânduiți de mănăstire ca să-i vegheze drumul fără pas al sufletului său.
Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui, exclamă prorocul David (Psalmii 115, 6)
Epitaful care ar trebui să șadă astăzi deasupra pietrei sale de mormânt ar trebui să fie, dincolo de brăduțul argintiu plantat pe mormânt care îi veghează veșnicia: Omul care n-a refuzat niciodată chemarea și lucrarea Bisericii! Or, Dumnezeu, unor oameni ca acesta, le-a promis: „Le voi da în casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice; le voi da un nume veșnic și nepieritor.” (Isaia 56, 5).
Aș încheia, spunând că, o Biserică fără monahism este o Biserică fără ideal! Să nu fie!
(Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)