106 ani de la nașterea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist

Viața și activitatea vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, s-au desfășurat între cer și pământ, între Dumnezeu și neamul său. A trăit mereu în perspectiva Crucii, buurându-se atât de Golgote, cât și de Taboruri. Le-a urcat cu același entuziasm, cu aceeași liniște și demnitate, rămânând ponderat și ferm în orice situație.
Viața și activitatea vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, care s-a născut la 7 februarie 1915 în satul Tocileni din județul Botoșani, – iată, și din Botoșani poate ieși ceva bun, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul fiind alte câteva nume din multele pe care le-a dat acest pământ al făgăduinței, numită peiorativ „țara paielor”, culturii și spiritualității țării și neamului –, ca al zecelea fiu din cei unsprezece copii ai lui Dumitru și Marghioala Arăpașu, primind la botez numele de Toader, s-au desfășurat între cer și pământ, între Dumnezeu și neamul său.
În cei 93 ani de viață, după absolvirea scolii primare din satul natal, a lucrat fie în ascultarea de novice la Mănăstirea Vorona și Sihăstria Voronei, unde a intrat ca frate în Duminica Sfântului Apostol Toma a anului 1928, fie ca elev seminarist la Seminarul de la mănăstirile Neamț și Cernica, unde în 1940 și-a luat diploma de absolvire, fie ca student al Institutului Teologic de grad Universitar din București, unde în 1945 și-a luat licența la Catedra de Liturgică, sub îndrumarea părintelui profesor Petre Vintilescu, cu calificativul Magna cum laude, fie ca monah la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț, unde în 1935, pe 6 august, a fost călugărit, primind numele Teoctist. Monahismul a fost pentru el o cale de accedere la sfințenie. Și aceasta, pentru că la formarea lui au lucrat oameni deosebiți, de la părinți și dascăli până la acei oameni minunați, cu un rol și rost bine definit în viața lui: starețul, nașul de călugărie, duhovnicul și, nu în ultimul rând, vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian, al cărui ucenic a fost.
În 1937, pe 4 ianuarie, a fost hirotonit ierodiacon de Preasfințitul Ilarion Băcăuanul, iar la 25 martie a anului 1945 a fost hirotonit ieromonah de Preasfințitul Valeriu (Moglan) Botoșăneanul, pe seama Catedralei Mitropolitane din Iași. A urmat alegerea ca episcop-vicar patriarhal, în ședința Sfântului Sinod din 28 februarie a anului 1950, fiind hirotonit în 5 martie a aceluiași an, apoi ca episcop titular la Arad (între 28 iulie 1962 și 28 ianuarie 1973), arhiepiscop și mitropolit al Olteniei (între 28 ianuarie 1973 și 25 septembrie 1977), respectiv ca mitropolit al Moldovei și Sucevei (între 25 septembrie 1977 și 9 noiembrie 1986) și, nu în ultimul rând, ca patriarh al României, demnitate în care a slujit Biserica între 19 noiembrie 1986 și 30 iulie 2008.
Suntem siguri că toate aceste demnități, cărora li se adaugă cea de rector al Institutului Teologic de grad Universitar din București (1950-1954), mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, exarh al mănăstirilor din Mitropolia Moldovei și Sucevei și vicar administrativ al aceleiași mitropolii, îndeplinite în intervalul 1945-1950, i-au prefăcut viața și i-au asigurat „un nume veșnic și nepieritor” (Isaia 56, 5).
Preafericirea Sa, a cărui viață s-a desfășurat în ritmul și cadența Fericirilor, fiind un călugăr de vocație, a fost un neobosit slujitor, un împlinitor al învățăturilor lui Dumnezeu și un propovăduitor statornic al valorilor creștine. Mărturie în acest sens stau predicile și prelegerile susținute la conferințele naționale și internaționale la care a fost prezent în cele aproape șase decenii de slujire arhierească, toate înmănuncheate în lucrarea Pe treptele slujirii creștine, apărută în 18 volume. Acestora li se adaugă nenumăratele ctitorii realizate în eparhiile în care a fost rânduit să conducă în calitate de chiriarh de Preamilostivul Dumnezeu, prin votul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, culminând cu Casa Domnească construită în incinta Mănăstirii Putna între anii 1982-1988, respectiv cu lucrarea dedicată Sfântului Mitropolit Iacob Putneanul, fără a face o inventariere a tuturor lucrurilor minunate realizate de Preafericirea Sa ca patriarh.
Smerenia, bunătatea și omenia, toate la un loc, au conturat noblețea sufletului său, pecetea personalității sale, expresia trăirii sale în Hristos și cu Hristos.
A fost un apostol al neamului, care a adăugat un plus de sfințenie acestui pământ exonerat cu lacrimile rugăciunilor vrednicilor săi înaintași și care, cu un talent inegalabil de a spune în puține cuvinte adevăruri profunde, a vorbit fără rezerve, în orice conjuctură politică, în țară și străinătate, despre cultura și spiritualitatea Bisericii și neamului său, cu care s-a identificat.
Preafericirea Sa, ca episcop, mitropolit și patriarh, a întărit în credință lumea satelor și a orașelor prin numeroasele slujbe săvârșite, însoțite de neîntrecut cuvânt pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile și de a mângâia suferințele. Atât sfaturile, cât și scrierile sale aveau o extraordinară putere de pătrundere în sufletul interlocutorului sau cititorului, fiind izvorâte din inima unuia care a trăit și aprofundat din copilărie cele mai înalte dimensiuni ale vieții duhovnicești: ascultarea, smerenia și dăruirea de sine, pe care le împărtășea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost așezat. A știut să ridice deopotrivă biserici de zid și de suflet; arhitectura ctitoriilor sale respiră, de altfel, arhitectura sufletului său.
Întâlnirea cu Preafericirea Sa era o sărbătoare. Îți umplea sufletul de bucurie duhovnicească doar privindu-i chipul patriarhal, irupt parcă din frescele de demult.
A fost un slujitor devotat și un părinte duhovnicesc harismatic. Avea o privire și o disponibilitate iubitoare. În slujire, părea contemporan cu veșnicia. Măreția hieratică ce o degaja chipul său, prestanța fizică, eleganța și solemnitatea în mișcări și gesturi, vocea plăcută și caldă, inconfundabilă, dicția impecabilă, cu un ușor accent galițian, evlavia și pietatea cu care slujea, precum și modul său de a fi sunt doar câteva dintre calitățile cu care l-a încununat Dumnezeu.
Însă un astfel de om nu poate fi văzut decât numai din perspectiva Crucii. Spun aceasta pentru că, în viață, Preafericirea Sa s-a bucurat atât de Golgote, cât și de Taboruri. Le-a urcat cu același entuziasm, cu aceeași liniște și demnitate, rămânând ponderat și ferm în orice situație.
S-a strămutat la cele veșnice la 30 iulie a anului 2008 așa cum a trăit, însuflețit de curajul neclintit al credinței, abandonându-se în brațele iubirii lui Dumnezeu și încredințându-se Maicii Domnului și sfinților, în numele cărora a păstorit Biserica.
Prin slujirea și lucrarea sa, cât și prin împlinirea desăvârșită a chemării de care s-a învrednicit, Preafericirea Sa, om al dragostei, al păcii, al rugăciunii și smereniei, al dreptei socoteli, al trezviei și al păstrării sfintelor rânduieli, s-a înscris aici, pe pământ, în dipticele Bisericii neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinților Ierarhi, alături de care va participa la Liturghia iubirii în marea Catedrală a lui Dumnezeu.
(Înaltpreasfințitul Părinte CALINIC, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților)