Televiziunea la care gospodărește cu sârg colegul meu din Clubul Român de Presă Tatulici a inventat concursul vârfurilor din câteva domenii considerate de maxim interes. Presa a fost trecută și ea, alături de chirurgie, arhitectură și politică, prin ciurul preferințelor unui juriu îndeobște nevăzut, numărând, zic organizatorii, 17 milioane de votanți. Greu de crezut că au fost atâția, dar spiritul colegial mă obligă să acord prezumția de bună credință organizatorilor.
Înainte de a-mi exprima câteva opinii, subiective și betege, despre medaliați voi face referire la un fel de povestire care aparține cred lui Cezare Pavese, marele și tragicul scriitor italian, care a ales în plină putere de creație salvarea prin suicid. Respectiva scriere este centrată pe un personaj care moare, dar are șansa, ca Lazăr, să se întoarcă printre muritorii de rând după ce dă o raită prin cealaltă lume. Mare noroc pe tine, îi spune un amic. Ai avut prilejul să stai dincolo de vorbă cu marile genii, cu mințile strălucite ale umanității. Cui nu i-ar surâde să schimbe un cuvânt cu Homer, cu Virgiliu, cu Shakespeare, cu Goethe! Să-l întâlnească pe Eistein! Întorsul din morți se uită cu superioritate la amicul lui. Geniile, ai zis? Geniile omenirii n-au fost niciodată cunoscute. Dincolo, ierarhia e alta, iar vârfurile nu s-au bucurat, din păcate, pe pământ de recunoaștere și glorie.
Să ne întoarcem la spectacolul regizat cu fast de prietenul Tatulici pe scena Ateneului Român și transmis în direct în toate casele interesate de această alergare pe pistă a merituoșilor neamului. Eu unul, de pildă, nu cred că domnii Băsescu și Becali întruchipează strălucit ideea de politician, fie și în România. Modelul meu de politician nu conține nimic din meritele, incontestabile firește, ale acestor domni. Sunt cam grobieni pentru gustul meu, cam vulgari, fac totul la plezneală, iar unicul loc interes este recoltarea, din orice și cu orice preț, a voturilor pentru un mai apropiat sau mai îndepărtat scrutin electoral. Personajele istoriei naționale cu care se identifică nu seamănă neam nici cu domnul Băsescu și nici cu domnul Becali.
În lista chirurgilor, meseriași merituoși fără îndoială, n-a încăput în mod nedrept Ioan Lascăr, de departe cel mai strălucit specialist în microchirurgie plastică, recunoscut pe plan mondial. De ce? Să se fi înșelat atât de grav cei 17 milioane de votanți sau alegerea s-a făcut adesea la voia întâmplării?
Cele zece condeie alese în fruntea breslei jurnalistice sunt oameni cu talent. Pe unii i-aș fi votat și eu. Nu înțeleg însă de ce lipsește de aici un Octavian Paler. Meritele condeiului domnului Paler au căzut în concurența cu juna Andreea Esca. Fără îndoială, doamna Esca dă bine pe ecran, citește cu o dicție impecabilă știrile de pe prompter. Nu i-am citit însă nici o carte și nu i-am întâlnit iscălitura sub vreun text demn de pus în ramă.
M-am gândit dacă un asemenea concurs nu face mai mult rău decât bine într-o lume în care și așa confuzia valorilor a înlocuit de mult dreapta judecată. Am încercat să identific numitorul comun al celor zece ori zece medaliați. Toți sau aproape toți sunt produse ale micului ecran. Nici Traian Băsescu n-ar fi fost Traian Băsescu dacă cineva îi amputa accesul la micul ecran. Nici Becali, lipsit de răsfățul unei vizibilizări în exces, n-ar fi fost cine este, știut în toate cătunele și toate mahalalele. Meritele jurnalistice ale doamnei Esca, poate în mod nedrept străine mie, n-ar fi bătut meritele jurnalistice ale maestrului Paler, fără zâmbetul generos din micul ecran. În concluzie, cei 100 sunt de fapt cei 100 din televizor. Lumea spiritului acestei nații, ca-n povestirea pilduitoare a lui Pavese, este, sunt convins, mult mai bogată. Altfel ar fi trist.
