10 întrebări și răspunsuri despre Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Canonul cel Mare se va citi în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare. Despre aspectele istorico-liturgice, dar și despre profunzimea ideilor cuprinse în această capodoperă a imnografiei răsăritene am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași și doctor în teologie al Universității din București.
1. Cine a fost Andrei Criteanul și când a viețuit?
Cunoscut și sub titulatura de „Ierusalimiteanul” sau de „părinte al canoanelor”, Sfântul Andrei s-a născut în Damasc, în jurul anului 660 d.Hr. Interesant este faptul că sursele biografice bizantine vorbesc despre o stare de muțenie a Sfântului până la vârsta de șapte ani, când are loc „dezlegarea limbii” sale. În jurul vârstei de 14-15 ani va fi afierosit de către părinții săi la mănăstirea Sfintei Învieri din Ierusalim, urmând ca după un deceniu de viețuire și de formare monastică să ajungă la Constantinopol, în anul 685. Tânărul Andrei va rămâne aici și se va ocupa de un azil pentru bătrâni și de un orfelinat, fiind cunoscut, desigur, și pentru talentul său oratoric. Va fi hirotonit diacon, preot și, în jurul anului 712, episcop al cetății Gortina, din insula Creta. În această cetate păstorită de el va intensifica viața duhovnicească și pastorală, iar în anul 740, în data de 4 iulie, în drumul său de întoarcere spre Creta, va trece la Domnul – în localitatea Erissos din insula Mitilene.
2. Unde a scris acest Canon? Există informații precise cu privire la locul și timpul redactării lui?
Din păcate, informații precise cu privire la locul și timpul redactării Marelui Canon nu există. Dacă ar fi să preluăm textul Sinaxarului, atunci textul Canonului ar fi fost compus la Ierusalim și, de aici, a ajuns în Constantinopol, odată cu mutarea autorului. Însă, formule interne, precum „măcar la bătrânețe mântuiește-mă”, „stinsu-s-au zilele mele” sau „Ție strig din inima mea mai înainte de sfârșit”, ar indica cu siguranță perioada cretană din viața Sfântului Andrei. Poate că cel mai corect am putea vorbi acum despre o „teorie deschisă”, și anume despre creionarea unui plan și compunerea unor tropare în timpul viețuirii în cetățile Ierusalim și Constantinopol și „șlefuirea” sa definitivă în cadrul șederii în insula Creta.
3. Cum este structurat?
Canonul cel Mare este alcătuit din nouă cântări (sau ode), ce urmează un plan aproximativ identic: un irmos (repetat de două ori), grup de tropare care scot în evidență pocăința, grup de tropare care evocă personaje și evenimente din cele două Testamente, un nou grup de tropare care îndeamnă spre pocăință, străpungerea inimii și judecata obștească, două tropare închinate atât Sfintei Maria Egipteanca, cât și Sfântului Andrei, și în final două tropare, având conținut triadologic și mariologic. Desigur, după cântarea a șasea întâlnim două fragmente cu autori diferiți: primul este un condac al Sfântului Roman Melodul (de fapt, prooimionul condacului „La coborârea în iad”, „Suflete al meu…”), iar celălalt este sinaxarul compus de Nichifor Calist Xanthopol.
4. De ce este numit „cel Mare” și „de pocăință”?
Răspunsul cel mai pertinent ni-l oferă însuși sinaxarul Canonului: este „cel mare” (în originalul grecesc: megas) pentru că este cel mai întins dintre toate canoanele existente în cult (250 de tropare) și (poate) din cauza ideilor și gândurilor teologice, iar forma „Canon de pocăință” (kanon katanyktikos) se datorează faptului că autorul ne pune înainte o mare pildă de umilință. De remarcat aici faptul că abia în secolul al X-lea, în diferite manuscrise liturgice, apare această titulatură secundară.
5. De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?
În mod cert, pentru că textul și ideile teologice reflectă cel mai bine întregul conținut al Postului Mare. Cu alte cuvinte, textul penitențial al Sfântului Andrei se „armonizează” în ansamblu cu toată imnografia perioadei triodale.
6. Dacă nu putem ajunge la Biserică, este bine să citim Canonul acasă? Avem o rânduială specială în acest sens?
Nu există nici o rânduială specială cu privire la modul citirii Canonului de către credinciosul care nu poate participa la cultul divin public. Textul în sine rămâne același, iar faptul că acest Canon este disponibil astăzi în broșuri separate dovedește că el poate fi citit de fiecare credincios (și) acasă. Nu există, de asemenea, nici o interdicție canonică cu privire la citirea acestui Canon în spațiul familial, de vreme ce el este, în fond, o rugăciune de pocăință spre redobândirea Paradisului pierdut.
7. Este doar o slujbă în sine, săvârșită în perioada Postului Mare, sau are un caracter de rugăciune care poate fi rostită permanent?
Tocmai ce am spus că întregul cuprins al Canonului este o rugăciune de pocăință, o rugăciune care meditează asupra modului de viețuire, punând în balanță viețuirea de acum și modul corect de viețuire al creștinului prin urmarea lui Hristos. Prin textul Canonului ne punem în fața Sfintei Scripturi, o citim cu atenție, o analizăm, jalonăm printre paradigmele cuprinse în ea și simțim în mod real că timpul viețuirii noastre este scurt, că sfârșitul nostru s-a apropiat și că ne vom putea bucura în veșnicie după ce ne-am eliberat de jugul cel greu al păcatului și L-am urmat pe Hristos, prin ținerea poruncilor Sale.
8. Cum trebuie să înțelegem textul Canonului și, mai mult decât atât, îndemnurile cuprinse în el?
Credem că cel mai elocvent răspuns ar fi punând în practică chemarea la pocăință și urmarea lui Hristos. Nu este suficientă doar o cunoaștere a lucrurilor sau a realităților lăuntrice, ci e nevoie de o urmare fidelă a lor, prin practicarea pocăinței, însoțită de asceză, de binefaceri și de străpungerea inimii.
9. Oferiți-ne un exemplu lămuritor despre teologia pocăinței.
Ne-am opri la un singur tropar, credem noi edificator în acest sens. În cântarea a noua din Canon, autorul amintește lapidar despre Sfântul Ioan Botezătorul și despre forma penitențială dezvoltată la râul Iordanului: „În pustie a locuit Înaintemergătorul harului, și Iudeea toată și Samaria auzind, au alergat și și-au mărturisit păcatele lor bucuros, botezându-se; cărora tu, suflete, n-ai urmat”. Cu alte cuvinte, glasul celui care viețuia în pustie, chemându-i pe iudei la pocăință, se aude și astăzi; el nu s-a stins; este, deci, o neîncetată chemare spre edificarea noastră. Singura diferență pe care autorul cretan nu uită, de altfel, să o insereze este lipsa răspunsului nostru ferm și concret la invitația soteriologică de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.
10. Ce ar trebui să nu uităm atunci când vorbim despre Canonul cel Mare?
Sper ca întregul conținut penitențial al Marelui Canon să nu fie adus în avanscenă doar în perioada Postului Mare, iar apoi uitat și „așezat” cuminte din nou în cărțile de cult. Citirea sa permenantă, ca o rugăciune de pocăință, ne va descoperi vremelnicia și decăderea vieții noastre și nu va lăsa, desigur, ca imnografia creștină să se „păteze” de nepăsarea și ignoranța vremurilor noastre!
(Cătălin Acasandrei, Sursa: Ziarul Lumina)