1 Septembrie – începutul Anului Bisericesc – o nouă invenție a Bisericii?

Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ține în mâna dreaptă globul pământesc și îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Și mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp și nu la spațiu! Totuși cu un compas se măsoară o distanță fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu își găsește rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?
Întrebările acestea își găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puține cuvinte mărturisim că în Biserică și în Liturghie timpul fizic încetează, se înveșnicește și se sfințește. În Biserică și în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică și eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăției lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viața noastră se desfășoară între un Paști și altul, între o Duminică și altă Duminică, între o Liturghie și următoarea Liturghie. Toată viața liturgică a Bisericii se desfășoară acum, dar și pururea și în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Așa înțelegem cum, ascultând și trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuși Mântuitorul Hristos, cu Sfinții Apostoli și cu Maica Domnului. Chiar și evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-unprezent real și întru-un veșnic astăzi.
De mai bine de 1.800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales
Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este același, numai că toate clipele petrecute la Biserică și la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare și o altă semnificație. Nu este o pretenție absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea își revendică rădăcinile firave și neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.
Explicația ar avea și argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeți că din fantezie Ceaslovul are în componența sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI și Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupație, ci pentru că așa își calculau primii creștini timpul – după orele de rugăciune!
Înainte de fixarea unei ordini temporale lumești, civile, părinții de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinți a fost legat de un amănunt biblic – începutul activității de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a șaptea, numită Tișri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunțat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscență din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfințit timpul!
Așadar, 1 septembrie nu este o invenție nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărțile de cultul și, în principal, cele 12 Minee, au ca referință 1 septembrie.
Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august și începe imediat, la 8 septembrie, cu Nașterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creștinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – își începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indicton. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indicton, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.
Motive istorice și liturgice
Sunt motive istorice și liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează și niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificațiile teologice și istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de dușmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră și curată cântărește, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc. Asta ne învață și rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.
(Nicolae Pintilie, Doxologia.ro)