Am zis anul ăsta să nu mai stau închis în casă și să dau și eu o raită, de 1 Mai, prin câteva locuri de maximă aglomerație, unde oamenii muncii își serbau ziua care cred că s-ar dezlipi din calendar și ar cădea ca o frunză bleagă, dacă n-ar exista ei. Soarele trona ca un boier pe divanul cerului, păsărelele păreau să se mire de cantitatea de primăvară revărsată asupra lor, așa că nimic nu mă împiedica să adresez clasei muncitoare salutul meu de caldă apreciere.
Nu pot spune nici că mi-a plăcut ce am văzut, nici că mi-a displăcut, fiindcă nu mai am nici un fel de așteptări pozitive de la țara noastră. În fond, fiecare nouă astfel de panaramă festivă nu înseamnă altceva decât o nouă destrăbălare digestivo-bahică, ca și cum am trăi doar să mâncăm și să bem până nu mai putem. Grătarele aduc burții omagii fierbinți, constând în buchete de cârnăciori și de mici, la care se adaugă belșug de vin și de bere, servite precaut în pahare de plastic, să nu se îmbete lumea și să-și dea cu sticlele în cap.
Niciodată, dar niciodată în viața mea nu am văzut nici cea mai nevinovată salată sau legumă servită la astfel de sărbători, deși pe grătar se pot prepara și ciuperci, ca să dăm un exemplu, nu numai produse sângeroase de abator.
Nici răcnetele muzicii nu m-au mai oripilat, cum se întâmpla altădată, deși n-am ascultat nici măcar o strofă din „Internaționala”. Nu-i nimic, mi-am zis. Dacă un ziar de greutate mondială precum „Le Monde” poate să-l nominalizeze pe Nicolae Guță în rândurile artiștilor și dacă Goran Bregovic poate să-și propună să popularizeze manelele în lumea largă, eu nu mai am nimic de zis. Asta o fi muzica prezentului, muzica viitorului, și eu nu-mi dau seama.
Altceva însă m-a contrariat. În cele câteva locuri vizitate de mine, unde se serba intens 1 Mai, am văzut tot soiul de oameni: politicieni divers colorați, șomeri, pensionari cu nepoțeii, protejați negricioși de-ai lui Mădălin Voicu…
Numai oameni ai muncii nu am văzut. Ce să caute ei la asemenea petreceri?
