1. Despre tainele gândurilor

Din gânduri izvorăsc toate, și bine și rău. La fel se împlinesc și gândurile noastre. Și astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ și în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp și în spațiu.
Și noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înțelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viață dumnezeiască și noi nu înțelegem asta. Și nu înțelegem că prin gândurile noastre îi influențăm pe ceilalți. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile și de dorințele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, pașnice, liniștite și desăvârșit bune, ne influențăm și pe noi înșine, și răspândim această pace pretutindeni în jur, și în familii, și în societate, și oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci și în univers.
Așadar, aici suntem lucrători pe țarina Domnului, și înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea și liniștea domnesc pretutindeni.
Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălășluit răul, el se răspândește și în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.
Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Și cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, și atunci numai avem pace și nici liniște.
Noi întotdeauna începem greșit. În loc să începem de la noi înșine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalți, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuși, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeți, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).
Neamul omenesc dintâi a și fost nimicit prin potop pentru gândurile și dorințele sale rele. Iată, și acum avem la fel gânduri rele și nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.
De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viață, nici în familie, nici în societate.
Domnul se află pretutindeni. El locuiește în inimă și de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, și să lucrăm cu voie deplină.
Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinții noștri pământești, cer de la noi multă atenție, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Așadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă. Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră și dragostea față de părinți, și față de aproapele, și Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în același timp și rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, și când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greșim. (Din “Starețul Tadei de la Vitovnița”)
2. Despre rugăciune
Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm și devenim conștienți de măreția, de sfințenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conștienți de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.
Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuși. Este aceasta o relație? Oare la fel ne purtăm și cu prietenii noștri? Căutăm la ceea ce putem obține dintr-o relație de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Și gândim aceasta și în legătură cu Domnul?
Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale și ale mele; gândește-te la căldura, adâncimea și intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubești sau pentru ceva care este important în viața ta.
În asemenea momente, inima ta este deschisă și tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ți-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă și intensă pentru persoana pe care o iubești sau în legătură cu situația care te preocupă și te rogi pentru următoarea persoană sau situație, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răcești în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?
A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale și tot ceea ce era înălțător în ea nu venea din simțirea prezenței lui Dumnezeu, din credința ta în El, din nevoia ta de El, ori din conștiința existenței Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.
Cum de mai suntem surprinși atunci de această absență a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înșine absenți, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi. („Școala Rugăciunii“, Mitropolit Antonie de Suroj)