Îmi fac datoria de bun cetățean și vă spun anticipat „La mulți ani!”, cu ocazia zilei de 1 aprilie. Deși, această sărbătoare nu mai valorează astăzi nici cât un certificat degerat de la FNI sau SAFI, atâta vreme cât în România avem la dispoziție 365 de 1 aprilie anual și 366 în anii bisecți.
Putem spune că, într-un fel sau altul, fiecare zi de trai în România este un 1 aprilie mai mare sau mai mic, în nici un caz mijlociu.
Din această cauză, o să lăsăm în plata Domnului păcăleala pasageră de 1 aprilie, și-o să omagiem țeapa noastră cea de toate zilele. Țeapa: varianta bărbătească, matură, gospodărească a păcălelii.
*
E-o diferență esențială între păcăleala simplă și țeapă. Dacă, după consumarea unei păcăleli nevinovate, ambii protagoniști – păcălitor și păcălit – se amuză braț la braț, toartă la toartă, hohot la hohot, atunci când se trage cortina de final peste o țeapă, doar una dintre părți hohotește de râs, cealaltă încredințându-și hohotele plânsului.
După consumarea unei țepe, prestatorul jubilează, iar încasatorul (că beneficiar nu-i putem spune!) se-ndoliază în toate tonurile de negru.
*
Interesantă pentru lingviști va fi fiind și calea pe care s-a ajuns la întrebuințarea de mare tiraj a termenului „țeapă”, știindu-se că, la origine, acest termen desemna o sculă educativă, aplicată într-un punct anatomic foarte precis, imposibil de rostit pe șleau, în fața pudicilor.
*
În fine! În deplin acord cu tradiția istorică, la microfonul istoriei contemporane a României, își spun apăsat cuvântul mari prestatori de țepe.
Unii dintre ei – precum Cataramă, Bivolaru ori Păunescu brazărs – sunt, în mod cert, capabili să stârnească pizma post-mortem a voievodului Vlad, primul mare director de producție, marketing și publicitate al țepei.
*
În mod firesc, în rugăciunea de dimineață a prestatorului de țepe, e musai să se menționeze:
„Țeapa noastră cea de toate zilele,
Dă-ne-o nouă astăzi
Și du-ne pre noi în ispită,
Ci ne izbăvește de cel bun…”
*
Am avut privilegiul de-a sta cu destui prestatori de țepe la o discuție mijlocie, o votcă mare și-un aer respirabil mic. În mod inevitabil, atunci când respectivii simțeau nevoia să-și întărească spusele, se jurau pe ce-au ei mai sfânt pe lumea asta.
Pe onoarea lor, desigur.
