Adevărul e că nu l-am văzut venind, acest așa-zis “nou val”… (Eu nu-i spun așa, ci “neorealism”, dar astea sunt chichițe de critic.) Or vedea criticii mai clar, dar nici ei nu sunt clarvăzători. S-a întâmplat relativ repede: în 2005, Cristi Puiu câștiga Premiul secțiunii “Un certain regard”, la Cannes, cu Moartea domnului Lăzărescu; anul următor, tot acolo, Corneliu Porumboiu primea Camera d’Or (cea mai importantă distincție pentru debut) pentru A fost sau n-a fost?; anul acesta – cum se știe – a fost “marele șlem”: regretatul Cristian Nemescu, recompensat – post mortem – cu același premiu “Un certain regard” pentru California Dreamin’ (endless) și alt Cristian, Mungiu, cu Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (4,3,2, pe scurt – și pentru cunoscători). Sintetizând: Puiu a pus sămânța, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu culege roadele.
Palme d’Or este, fără nici un dubiu, cel mai important premiu la care poate aspira un regizor. Mai important decât Oscarul, pentru că este acordat de un juriu, în timp ce la Oscaruri votează toată Academia (în artă e invers decât în democrație: cu cât votează mai mulți, cu atât valoarea absolută a unui premiu scade). Mai mult: Oscarul este un premiu național, cu zeci de secțiuni “In USA We Trust” și cu una singură alocată cinema-ului internațional, în timp ce Palme d’Or-ul este rezultatul unei competiții, internaționale din start, în care se premiază cele mai bune filme dintre cele mai bune – din toată lumea. Normal că, pentru un regizor, a lua “Palma” este infinit mai măgulitor decât a lua Oscarul: Palme d’Or este pentru artist, Oscarul – mai curând pentru țara din care provine…
Dacă e să ne uităm mai departe în timp pentru a vedea, totuși, de unde vine acest “nou val” (“neorealism” etc.), îl vom întâlni pe același Cristi Puiu, la Cannes, în 2001, cu filmul său de debut Marfa și banii. Nu a luat premii răsunătoare, dar a fost foarte bine primit – ca-ntotdeauna, afară mai mult decât în țară. În țară, dimpotrivă, Marfa și banii a avut parte numai de șicane și piedici (și trebuie spus că, fără ajutorul casei de producție a lui Lucian Pintilie, filmul acesta nu ar fi putut fi terminat): la 12 ani după Revoluție, Puiu încerca (și reușea) o “revoluție” în filmul autohton, căreia mulți nu i-au văzut rostul. Felia de viață decupată de Puiu (împreună cu co-scenaristul său, Răzvan Rădulescu) a iritat pe mulți din establishment-ul cenecist – CNC-ul & acoliții -, deși, la drept vorbind, filmul acesta nu era în mod manifest politic, ci “doar” un manifest estetic… Acum 6 ani, deci, jaloanele “minimalismului” cinematografic românesc erau deja trasate: buget mic, filmări “din mână”, sunet în priză directă – și o poveste simplă, puternică și adevărată, care făcea inutile artificiile cinema-ului “tradițional”. În anul următor, Cristi Mungiu participa și el, în aceeași secțiune a Cannes-ului, cu debutul său în lungmetraj, Occident; numai că între Marfa și banii și Moartea domnului Lăzărescu există o continuitate stilistică, în timp ce între Occident și 4,3,2 se cască o prăpastie (tot stilistică, la o adică) surprinzătoare. Mai mult: mizerabil distribuit, Marfa… a fost o cădere în termeni de încasări, în timp ce Occident s-a descurcat bine la box-office, devenind unul din filmele de succes ale acelui an.
Acest parcurs diferit al celor mai “înalt-profilați” cineaști români din clipa de față, aproape congeneri (Puiu are 40 de ani, Mungiu 39), spune destul de multe despre cum este văzut cinema-ul la noi în țară și-n afară. El nu este (încă) o afacere decât cu condiția ca filmul (“marfa”, adică) să-și scoată investiția ( = “banii”) din vânzările internaționale; este ceea ce s-a întâmplat, cu siguranță, în cazul lui 4,3,2 și în cel al lui A fost sau n-a fost?, probabil că și în cel al Morții domnului Lăzărescu. Filmul lui Porumboiu, mai ales – 100% independent, adică produs cu banii regizorului -, este exemplul cel mai spectaculos de film (cu buget minuscul, cum altfel?) care-și scoate banii din distribuția în afară. Exemplu, dar în nici un caz un model: dacă este măgulitor, pentru un regizor/producător, să o “plesnească” internațional cu un film făcut cu banii de sub saltea, este jenant pentru “organismul îndrituit” să acorde acei bani (recte CNC-ul) să se laude cu o performanță ce nu-i aparține.
