Marfa și banii a fost, de pildă, un road movie (pe distanța Constanța-București, str. Agricultori) parcurgând – de fapt – distanța între România ante-89 și România capitalistă (a se citi: mafiotă); Furia, debutul în lungmetraj al lui Radu Muntean (care-și anunța „manifestul” încă din titlu!) a fost un amestec de genuri (dramă socială/ comedie de moravuri/thriller) care investiga – pentru prima dată în cinematograful românesc – lumea țigănească; Examen (lungmetrajul de debut al celuilalt Muntean: Titus) a fost o mostră interesantă de film politic (a la Costa-Gavras), care reabilita un gen, la drept vorbind, imposibil de realizat sub Ceaușescu (decât, eventual, auto-parodic); Moartea domnului Lăzărescu a fost (tot) un road-movie (cu Salvare!) combinat cu o dramă – și, susține regizorul, comedie neagră; A fost sau n-a fost? a fost o comedie – și, totodată, parodie de talk-show – fiind, în același timp, cel mai minimalist experiment încercat vreodată în cinema-ul românesc (gen: „film de autor cu instalație ready made”!); Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (al lui Cătălin Mitulescu) a fost o dramedie nostalgică, recuperând nu doar atmosfera anilor de dinainte de 89, ci și ceva din ideea de „frescă socială” pe care comunismul o făcuse imposibilă în alți termeni decât cei strict parabolici; Hârtia va fi albastră (al doilea film al aceluiași Radu Muntean) a fost un thriller combinat cu o dramă – una din cele mai reușite încercări de a scoate evenimentul istoric de sub tirania (pompoasă) a „filmului istoric” și de a-i reda dimensiunea umană; Legături bolnăvicioase (debutul lui Tudor Giurgiu) a fost o ecranizare (a romanului omonim scris de Cecilia Ștefănescu) și, totodată, un autentic love story care (re)aducea ceva care, de va fi existat vreodată, a fost mai mult un „accident”: intimitatea; California Dreamin’ (nesfîrșit) a fost cea mai ambițioasă combinație de genuri încercată de cinema-ul românesc: o tragicomedie „istorică”, un love story și o parabolă identitară… În fine, 4,3,2 a fost deja-publicitat – inclusiv în media străină – drept „thriller” (ceea ce și este, la un nivel de suprafață).
O altă caracteristică a multora dintre aceste filme este faptul că au, la bază, povești reale – iar atunci când nu au (vezi Marfa și banii sau Furia), par că ar avea: Moartea domnului Lăzărescu este – cum se știe – inspirat de un fapt divers care a „curs” pe scroll-ul televiziunilor (un bătrân purtat de colo-colo de mașina Salvării și lăsat să moară, finalmente, în fața blocului!), la fel ca și California Dreamin’ (un șef de gară dintr-o mică localitate a oprit un convoi NATO ce se îndrepta spre Kosovo; regizorul și co-scenaristul său Tudor Voican i-au dat acestuia un nume (Doiaru), o biografie (copil, Doiaru a tot „așteptat americanii” alături de familia lui) și o motivație (individul încearcă să „răzbune Istoria”, cumva…) sau Examen (un caz de eroare judiciară pe vremea comunismului); A fost sau n-a fost? este inspirat de o emisiune reală de televiziune văzută (sau auzită) de regizor prin provincie (Porumboiu însuși este din Vaslui, unde a filmat și filmul); Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii are la bază nenumărate povești, nu doar adevărate, ci chiar autobiografice – ca și Hârtia va fi albastră, de altfel; iar 4,3,2 se bazează, la rândul său, pe o documentare amănunțită, combinând „istoriile orale” ale unor femei care au recurs la avort pe vremea lui Ceaușescu (anii 80).
Toate aceste titluri arată cât se poate de clar că noul film românesc a pierdut – și bine a făcut! – gustul „parabolelor” și al „filmelor istorice”, mizând în schimb pe un cinema direct, dur și fără menajamente, care privește realitatea în față – fie, aceasta, realitatea de după 89 sau cea de dinainte… Este ca o disecție a unui corp, în condițiile în care acel corp nici măcar nu era văzut vreodată gol – în filmele de dinainte de Revoluție. O disecție fără anestezie și – adesea – fără mănuși. La ce ar folosi ele? „Minimalismul” – ca să fie minimalism până la capăt – se face fără mănuși!
