Mai există o problemă: publicul autohton nu este interesat de film. Succesul lui Mungiu intră într-o paradigmă a “succesului pur și simplu”, în care este secundar, dacă nu irelevant, faptul că el se întâmplă în cinema sau în fotbal sau modă. Bucuria miilor, poate milioanelor, de români că un “român de-al nostru” a reușit acolo unde reușita are într-adevăr valoare se traduce mai mult prin dărâmarea – ipso facto – a unor clișee identitare: impresia că “noi nu contăm”, că “jocurile se fac fără noi” și că “ai nevoie de pile ca să reușești”. (Nu-i vorbă, unele dintre aceste clișee au funcționat imperturbabil și după Palme d’Or-ul lui Mungiu: au existat români care au considerat că, odată cu intrarea în UE, am intrat în cărți, că avem pile (la festivalurile internaționale, de ce nu?) și că, “de fapt”, totul se datorează nu meritului personal, ci unui concurs de împrejurări și/sau unor calcule “geo-strategice”…) Paradoxal, supermediatizarea evenimentului a scos la lumină un soi de provincialism al presei de la noi, unde valoarea nu este dată de ceea ce considerăm noi, aici, că este bun, ci de ceea ce decretează străinii, acolo, că este așa. Oricum, o privire aruncată pe forumurile de discuții ale ziarelor – chiar și în “cazul Mungiu” – este edificatoare pentru a înțelege, o dată pentru totdeauna, că românul e greu de mulțumit: el s-a născut supărat, trăiește cârcotind și nu moare până nu-i indispune și pe alții…
Revenind; ce se întâmplă, totuși, atât de exaltant în cinematograful românesc? Este vorba numai de o (nouă) generație, sătulă până-n gât de clișee, care are în comun nu o platformă teoretică (precum Noul Val francez), ci o sete de adevăr? Este, oare, doar o revoltă? Și, mai important poate: este această revoltă singulară, o “mămăligă care explodează” numai pe ecran, sau este ea împărtășită de tineri creatori din arte diferite, cinematograful fiind doar partea ei cea mai vizibilă? Asistăm oare la un asalt/desant concertat, cu filmul “vârf de lance”?
Adevărul e că există un oarecare radicalism în toate artele – mai puțin, poate, în arta componistică, unde lucrurile sunt mai așezate, mai “nișate” și mai specializate: în fond, nu poți revoluționa portativul! Dar în literatură, în teatru, în artele vizuale și în dans, emergența tinerilor a coincis cu o repunere în discuție, nu atât a celor care practicau artele respective, cât a tipului de artă pe care-l practicau. Lucrul este mai vizibil în film pentru că, până la urmă, filmul este (totuși!) arta cea mai populară. Dacă privim această emergență doar ca o fatalitate “generațională” (tinerii care se revoltă, întotdeauna, împotriva părinților – biologici sau simbolici) este just, dar insuficient. De fapt, tinerii se revoltă împotriva minciunii în care s-au complăcut generațiile anterioare! Această minciună a fost conjugată pe toate modurile, pătrunzând profund în țesutul social – și, prin extensie, artistic. În România, dacă vroiai să “te exprimi” în cinema (artă cu „largă deschidere” spre mase), trebuia să accepți anumite concesii. Ecranizările (o soluție de ieșire din impas!) erau “evazioniste”, dar – până la urmă – (tot) ideologice; filmele istorice erau ideologice; până și comediile erau ideologice…! Comunismul a însemnat nu doar frig și frică, ci și o secetă prelungită de povești adevărate: adevărul era picurat homeopatic înăuntrul unor șabloane și trebuia extras cu penseta, ca niște bule de esență tare în flacoane moi. Au existat, firește, și excepții – Reconstituirea lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au mai fost și altele (Proba de microfon al lui Daneliuc, Faleze de nisip al lui Pița…) dar, pe ansamblu, filmele erau privite știind că nu tot ce vedeai era adevărat: doar ceea ce “plesnea” pe la colțuri, la încheieturi…
În aceste condiții, tinerii cineaști au simțit nevoia să se întoarcă la prima din cele zece “porunci” ale Cinematografului: filmul este Adevăr 24 fotograme/secundă. Nu „mizerabilism” (acuza cea mai vehiculată, în legătură cu aceste filme; dar ce este „mizerabilismul” altceva decât a vedea pe ecran ceea ce vezi și în viață, în jurul tău?!), ci mimetism până la firul ierbii. Cu riscul de a arunca în aer șabloanele „genurilor” ( = simple convenții, în plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (după puteri) sânge nou.
