Printează articolul
Trimite e-mail
În casa unei familii din Rădăuţi se află o reproducere după celebra „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, una din cele mai cunoscute picturi din istoria universală a artelor, reproducere realizată din aproape un milion şi două sute de mii de mărgele colorate (1.190.950 de mărgele, număr stabilit de Serviciul Judeţean de Metrologie Legală Suceava).
Pare greu de crezut, dar familia Aspazia şi Teofil Croitoru şi-a propus cu mai mulţi ani în urmă să realizeze o lucrare memorabilă, folosind lemn, ceară şi mărgele. Ce a ieşit din mâinile lor, după doi ani şi jumătate de muncă asiduă, este demn de Cartea Recordurilor. Lucrarea are dimensiuni impresionante, peste trei metri lungime şi aproape un metru şi jumătate lăţime (3.112 milimetri lungime şi 1.422 milimetri lăţime, conform Serviciului de Metrologie Suceava) şi a fost realizată pe o suprafaţă de lemn, peste care s-au aplicat mai multe straturi de ceară, după care, cu un ac special, au fost montate mărgele în 49 de nuanţe.
Au vrut să fie ceva memorabil
Totul a început de la o pasiune pe care Aspazia Croitoru, în vârstă de 58 de ani, care a lucrat până nu de mult la Unitatea Fitosanitară din cadrul Direcţiei Agricole – punct de lucru Rădăuţi, o are din tinereţe, aceea de a decora ouă cu mărgele. Pe un suport de lemn, acoperit cu ceară, femeia înşiră cu un ac special fiecare mărgea, după forma oului. Face asta din anul 1975, de când s-a mutat la Rădăuţi, dar nu s-a gândit să încerce şi lucrări de dimensiuni mai mari, până în anul 2001, când soţul ei i-a propus să facă o lucrare impresionantă.
Fără să stea prea mult pe gânduri, cuprinşi de mult curaj de a face ceva deosebit, dar fără să conştientizeze câtă muncă poate presupune un tablou sau o icoană de mari dimensiuni, bărbatul a început să procure materiale necesare noii lucrări. Dacă tot s-au gândit la ceva grandios, au ales „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, spun ei, pentru că este foarte cunoscută, studiind în albume de artă cum arăta originalul, ca mai apoi să găsească o modalitate de a transpune pe ceară episodul biblic.
„Când am făcut ramele din lemn de tei, mi-am zis doar ca tabloul să poată intra şi ieşi pe uşă. Aşa am ales aceste dimensiuni. După care, m-am interesat cum aş putea să torn ceara de albine, combinată cu alte substanţe, în aşa fel încât să fie uşor de lucrat pe ea, maleabilă şi rezistentă. Am turnat mai multe straturi, am finisat, şlefuit, pentru ca suprafaţa să fie perfect netedă, ca o foaie de hârtie, şi apoi soţia a intrat în pâine, cum se zice. Ea a montat mărgelele pe ceară, mărgele aduse din Cehia, după ce a schiţat personajele. A fost o muncă imensă”, ne-a povestit Teofil Croitoru.
„M-am rugat lui Dumnezeu să pot duce la bun sfârşit această lucrare”
Graba nu îşi are locul într-o astfel de lucrare, astfel că Aspazia Croitoru s-a înarmat cu multă răbdare şi a început să lucreze la icoană. Femeia îşi aminteşte că au fost multe momente grele, când nimic nu îi ieşea, când mărgelele montate seara a doua zi erau scoase şi înlocuite cu altele, pentru că nu îi plăcea cum a ieşit, cel mai mare critic al ei fiind chiar soţul.
„M-am rugat lui Dumnezeu să pot duce la bun sfârşit această lucrare. Veneam de la serviciu, soţul mă aştepta cu mâncare, apoi mă apucam de lucru şi mă prindea uneori şi ora două. Dimineaţa trebuia să mă trezesc şi să mă duc la serviciu. Asta am făcut peste doi ani şi jumătate, fără concediu. Am avut alături familia, soţul, copiii, dar şi vecinii, cunoştinţele, care, atunci când spuneam că nu mai pot, mă încurajau că trebuie să termin ce am început, să mă rog, să postesc, dar să nu abandonez”, a povestit Aspazia.
În perioada cât a lucrat la icoană, femeia ne-a spus că dormea câteva ore pe noapte, dar îi ajungeau să se odihnească. După ce a terminat lucrarea, dacă se apuca să decoreze un ou, i se părea greu şi abandona repede.
„Multe lacrimi au căzut pe acest tablou. Ştergeam uşor ceara şi mă apucam din nou de treabă”
Cel mai greu i-a fost femeii să așeze mărgelele astfel încât să redea chipul Mântuitorului Hristos şi chipurile apostolilor. Ne-a mărturisit că dacă s-ar fi apucat mai întâi de chipuri, ar fi abandonat de la început, pentru că i se părea că nu va reuşi niciodată să redea ceea ce transmit personajele din lucrarea originală. Însă a început să facă mai întâi veşmintele („unde nu este uşor, pentru că trebuie să iasă toate cutele”, a specificat femeia) după care, încet, încet, să se apropie de feţele personajelor biblice.
„Ce emoții am trăit atunci când am lucrat la faţa Mântuitorului Iisus Hristos! Multe lacrimi au căzut pe acest tablou, pe care l-am făcut în sufragerie. Ştergeam uşor ceara şi mă apucam din nou de treabă. Fiecare mărgea a prins viaţă în această icoană. Parcă de undeva îmi venea puterea, parcă cineva îmi spunea că voi reuşi, în ciuda micilor piedici: azi făceam o bucăţică şi mi se părea că am înaintat şi mâine trebuia să refac mai tot ce am lucrat deunăzi. Fiecare lacrimă, fiecare răsuflare, fiecare mărgea care a prins viaţă în această icoană m-au făcut să privesc cu optimism şi să îmi doresc mereu să lucrez şi mai mult şi mai bine, pentru a lăsa ceva în urma mea”, a completat Aspazia.
Aprecieri
A fost greu pentru rădăuţeancă să realizeze un echilibru cromatic care să-l facă pe privitor să se bucure de ceea ce vede, şi nicidecum să treacă indiferent pe lângă lucrare sau să i se pară un kitsch. Soţii Croitoru au trecut prin experienţe diverse de când pe unul dintre pereţii sufrageriei se află „Cina cea de Taină”. Au fost persoane care le-au intrat în casă şi nici nu au observat cum a fost lucrată icoana, rezumându-se să spună că este o icoană mare. Au fost şi persoane care au admirat şi apreciat efortul făcut de Aspazia Croitoru, pentru a reda cât mai aproape de adevăr episodul biblic din pictura murală realizată de Leonardo da Vinci, pentru patronul său, duceleLudovico Sforza din Milano,lucrare care se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano.
„Îmi amintesc că unul dintre preoţii de la Biserica Sf. Dumitru din Rădăuţi, care a venit la noi în casă de sărbători, după ce a văzut tabloul, le-a spus celor care îl însoţeau: <nu am crezut că voi trăi să văd aşa ceva cu ochii mei>. Asta nu am să uit niciodată. Un alt domn a auzit de acest tablou şi ne-a întrebat dacă este vrednic să vină să-l vadă. Aceste cuvine şi aprecieri ne bucură”, ne-a spus Teofil Croitoru.
Soţia a completat că fără rugăciune nu s-a apucat niciodată să facă nimic. „Când am terminat icoana, am simţit ceva ce nu pot descrie în cuvinte. Am simţit o uşurare şi o bucurie enormă, că am dus la bun sfârşit totul”, a afirmat Aspazia.
Din categoria artă naivă
Specialiştii ar putea să încadreze această lucrare la categoria artă naivă, adică o creaţie aparținând unei persoane care nu a frecventat școli de artă, ci a ajuns să-și constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât și mijloacele de exprimare plastică, lucru pe care îl recunoaşte şi Aspazia Croitoru, care a lucrat la Direcţia Agricolă, ocupându-se de plane, de natură, nu de pensulă şi pânză. Unii numesc lucrarea soţilor Croitoru tablou, alţii icoană, pentru că a fost sfinţită de preoţi. Cei care au trecut pragul sufrageriei familiei din Rădăuţi şi care au privit „Cina cea de Taină” recunosc că nu au mai întâlnit în altă parte ceva asemănător, tabloul fiind unic, în primul rând prin dimensiuni. Ca să nu pătrundă praful şi să nu se deterioreze în timp, Teofil Croitoru a ales să acopere icoana cu o foaie de plexiglas.
GWR: „Am examinat propunerea dumneavoastră în detaliu şi credem că este prima de acest gen pe care am primit-o”
În anul 2004, pe 15 mai, soţii Croitoru au primit o diplomă din partea unei comisii de omologare a recordurilor, în cadrul unei emisiuni de pe postul naţional de televiziune, care se numea „Cartea TVRecordurilor”. Această recunoaştere i-a determinat pe rădăuţeni să trimită la Guinness World Records (GWR) un material cu fotografii şi date despre tabloul realizat de ei. Dacă prima încercare a eşuat, pentru că plicul s-a rătăcit pe traseu, a doua oară când au trimis informaţii despre „Icoana cu mărgele colorate” din Rădăuţi au primit şi un răspuns oficial. Printre altele, oficialii de la Guinness World Records au spus: „Am examinat propunerea dumneavoastră în detaliu şi credem că este prima de acest gen pe care am primit-o. Din acest motiv, este greu de spus dacă puteţi stabili sau nu un record. Recordurile trebuie să poată fi măsurate şi comparate (cel mai înalt, cel mai greu, cel mai rapid) şi au apărut în urma unor interese sau competiţii de anvergură, de preferinţă internaţionale. Categoriile de recorduri nu sunt stabilite pentru a întâmpina o propunere individuală, ci mai degrabă se formează în urma unei competiţii internaţionale într-un anumit domeniu. Ne pare rău că nu putem fi mai optimişti în legătură cu cererea dumneavoastră şi vă mulţumim pentru interesul dumneavoastră în GWR”.
Averea familiei, copiii şi icoana
Am aflat de la Aspazia Croitoru că după familie, cea mai mare avere a ei este icoana „Cina cea de Taină”, de care s-ar despărţi doar dacă ar avea o motivaţie întemeiată. „Am fost puţin dezamăgiţi de răspunsul primit de la Guinness World Records, care au recunoscut că ceea ce am făcut noi este unic în lume, dar nu au cu ce compara, pentru a ne include în acest top. Nu am pus niciodată un preţ pe această lucrare, care pentru noi este nepreţuită, este averea noastră, pe care o să o lăsăm copiilor, dacă nu vor veni alte propuneri care să ne motiveze să scoatem icoana din casă. Ne-au cerut unii să mergem să expunem icoana la muzeu, iar noi le-am spus: da, dar veniţi să o luaţi din casă, pentru că este extrem de grea. Nu a mai venit nimeni. Cei care o văd se minunează, spun că nu a mai făcut nimeni ce am făcut noi. Pentru noi este o mulţumire că suntem apreciaţi pentru munca depusă, pentru nopţile pierdute. A fost voinţa noastră să facem această lucrare de mari dimensiuni, nu ne plângem, dar nici nu putem să o dăm oriunde, oricum, să se deterioreze, pentru că ar fi păcat”, ne-a mai spus Aspazia.
“N-aş putea să mai fac o altă lucrare la fel de complicată”
„Să ştiţi că de când am început să facem această icoană am simţit ajutorul lui Dumnezeu în casă, în familie. El ne-a ajutat să putem să o ducem la bun sfârşit, tot El ne va trimite şi mesagerul care să ne spună ce să facem cu ea în viitor. Deocamdată, simţim că ne ocrotește casa şi pentru noi înseamnă foarte mult. N-aş putea să mai fac o altă lucrare la fel de complicată, nici măcar icoane de mici dimensiuni, pentru că nu mă mai ajută ochii. O să continui să fac ouă decorate cu mărgele, pe care să le ofer în dar prietenilor, dar ceva atât de complicat precum <Cina cea de Taină> niciodată. Acele trăiri pe care le-am avut atunci când am făcut această icoană nu pot fi date uitării, dar nici nu mai pot fi repetate. Într-un fel, a fost o nebunie frumoasă.... Parcă totul a fost dirijat de undeva”, şi-a încheiat destăinuirile rădăuţeanca.
