George Enescu: „Cred cu ardoare în Dumnezeu“

Într-o binecuvântată zi de 19 august, anul 1881, la Liveni-Botoșani, venea pe lume George Enescu, unul dintre cei mai cunoscuți români din toate timpurile, cel care va deveni primul nostru mare compozitor intrat în patrimoniul cultural mondial. În inegalabila-i operă a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal și procurând recunoaștere internațională, alături de marii compozitori ai lumii.
Nu-mi propun aici să încondeiez o schiță biografică a celui mai complex muzician român: cu greu va izbuti cineva să cuprindă în câteva fraze existența unui om de geniu. Voiesc totuși a puncta câteva jaloane ce m-au impresionat la Enescu, îndeosebi de când am aflat că se trăgea dintr-o familie foarte atașată Sfintei noastre Ortodoxii. Îmi amintesc că, în studenție, la un curs de pastorală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iași, ne-a vorbit despre rolul familiei preotului în parohie și societate, apoi ne-a propus o temă pentru un seminar viitor: să prezentăm câteva personalități românești născute în familii de preoți. Printre ei s-a numărat George Enescu, căci avea pe ambii bunici sacerdoți; chiar tatăl său, Costache, a dorit la un moment dat să urmeze aceeași cale. Bunicul după tată, Gheorghe Enescu, slujea în Parohia Zvoreștea, Botoșani, în timp ce fratele bătrânului Enescu, Enin, păstorea în satul Mălini, din ținutul Fălticenilor. Bunica după tată a marelui compozitor, Elena Filipescu, era fiică de preot din Simnicea, Botoșani. Mama lui Enescu, Maria, se născuse în familia părintelui Cosmovici din Mihăileni, tot din regiunea Botoșanilor.
Probabil de aceea în viața copilului Gheorghe – așa l-au botezat pe mult hăruitul nostru român – Dumnezeu i-a stat atât de aproape, încât, la un moment dat, lăsându-se cuprins de vălul dulcelor amintiri din vremea prunciei, afirma că acasă, la Liveni, apoi la Caracalia, simțea că „Dumnezeu era prezent pretutindeni, aproape tangibil, chiar și pentru un om necredincios“.
Odrasla lui Costachi și a Mariei a crescut ocrotită îndeaproape de harul și mila Cerescului Tată: numai el, al optulea copil, a scăpat de o cumplită boală ce i-a secerat pe toți ceilalți șapte. Să fi arătat Dumnezeu, printr-un astfel de semn, că băiatul va avea de împlinit o mare misiune? Taină rămâne și tot taină este cum un țânc de doar trei ani își poate manifesta o atracție irezistibilă față de arta sunetelor. La această fragedă vârstă, pe micul Enescu îl fascina muzica populară, cântată fie de lăutari, fie de țăranii din partea locului. Îi sorbea din priviri, văzându-se uneori nevoit să se pitească după copaci, prin livezi, ca să facă primele „audiții muzicale“, ascultând ca vrăjit cum un grădinar nins de vreme cânta măiestrit din fluier. Mai târziu, Enescu va mărturisi un lucru extraordinar, legat de muzicalitatea oamenilor de la sat în mijlocul cărora a trăit și a căror muzică o regăsim în tulburătoarele sale compoziții: „Țăranul român poartă muzica în el. Ea este tovarășa lui în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia inexprimabilă care-i umple sufletul“.
Plecat la Viena și Paris pentru studii, junele Enescu nu și-a uitat nicicând obârșia, picurând în primele sale compoziții uimitoarele ritmuri românești. La numai 17 ani, în 1898, compozitorul debuta cu „Poema română“. Lucrarea a stârnit aclamații atât de însuflețite, încât a intrat în istoria muzicii românești ca întâia operă cu adevărat „națională“, deși păstra, „strecurate“, o serie de influențe europene precum cele ale lui Brahms și Wagner. Însă ritmurile românești se dovedesc întru totul surprinzătoare. Enescu le-a integrat în universalitate, menținând totodată o admirabilă notă de originalitate. Nici nu putea să fie altfel, căci el nutrea credința, mărturisită deja, că „muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă, chiar în ritmurile săltărețe ale dansurilor. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România“. Iar dacă tot veni vorba de compozițiile lui Enescu, să amintim din vasta sa operă inegalabilele piese „Rapsodia Română nr. 1 în La minor“ și „Rapsodia Română nr. 2 în Re major“, scrise pe când avea 20 de ani. Nu cred că vreunul dintre noi nu se regăsește în genialele lor acorduri, de o strălucire și o vervă fermecătoare, dezvăluind dragoste de viață și o tinerețe veșnică.
Îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire față de uriașa personalitate a lui George Enescu. Însă nutresc speranța că smeritele mele rânduri vor constitui îndemnul de a ne reaminti, a iubi și a prețui mai mult pe acei români în care Dumnezeu a revărsat belșug de har, printre care se numără și neîntrecutul compozitor, pianist și violonist George Enescu.
arhim. Mihail DANILIUC – Ziarul LUMINA