Lumea i-a uitat, iar poveștile lor dispar odată cu ei. Râul pe care odinioară circulau și care era sursa lor de venit le provoacă doar nostalgii. La fel și pădurea în care intră doar pentru a se plimba și care luni în șir le era loc de chin sau bucurii. Un mod de viață pe care-l vom regăsi doar în cărți sau în legendele spuse la gura sobei în serile lungi de iarnă de pe valea Bistriței. Ultimii plutași au acum aproape 80 de ani, dar sufletul le-a rămas tânăr și curat, la fel ca apa Bistriței de care au fost dependenți. Extrem de periculoasă și solicitantă, munca de plutaș nu era pentru oricine. Trebuia să fii pregătit și fizic și sufletește pentru a duce tablele cu bușteni la destinație, să dovedești îndemânare și stăpânire de sine. Toate acestea au însemnat sacrificii, iar plutașii care au supraviețuit anilor le resimt în toate încheieturile.
Plutăritul a dispărut odată cu lucrările hidrotehnice de pe valea Bistriței. Finalizarea construcției barajului de la Bicaz a pus capăt acestei meserii. Lemnul transportat pe calea apelor a fost urcat în mașini și Bistrița a rămas doar o simplă apă curgătoare. Mai nou, pe Bistrița au apărut sporturile extreme, cursele de river rafting, la care vechii plutași se uită cu neîncredere și dezamăgire.
La legat plute se intra când vedeai „codobaturea”
Vasile Florea și Ticuță Ilișanu sunt doi dintre mohicanii plutăritului pe Bistrița. Își aduc aminte că ultimele table, așa cum sunt denumite plutele, au plecat din Crucea acum vreo 40 de ani.
Plutăritul dura destul de puțin, pe parcursul a două luni, aprilie și mai. Oamenii locului aveau și un semn după care se orientau înainte de a se apuca de treabă.
„Când vedeam <codobaturea> (n.a. – codobatură, o pasăre cu penaj viu colorat), ne apucam la legat plute. Era o tehnică anume, pe care nu o știa toată lumea. Când erau gata tablele plecam spre locul unde trebuia să le ducem. De obicei mergeam până la Broșteni, de unde le luau alți plutași, care știau mai bine albia Bistriței și pericolele de acolo”, și-a amintit nea Ticuță Ilișanu.
Tehnica legării plutelor
Pentru ca buștenii să ajungă cu bine la destinație, plutele trebuiau legate după o tehnică anume. Lemnul adus din pădure și care urma să fie transportat era legat și apoi manevrat astfel încât partea subțire să fie în direcția de mers.
„Tablele (n.a. – plutele) se legau între ele cu gânjuri (n.r. – legături de sârmă), iar apoi se făcea cârma. De obicei cârma o făcea plutașul așa cum știa el mai bine pentru a putea duce tablele fără probleme”, a mărturisit Vasile Florea, unul dintre plutașii de altădată.
În general, se legau trei sau patru plute una de cealaltă, dar și aici trebuia ținut cont de câteva aspecte.
„Prima plută se numește buzar, a doua mijlocar, iar a treia, care are cei mai groși bușteni, se numește curar”, a dezvăluit Vasile Florea.
Închisorile
Tehnica legării plutelor și mai ales dibăcia celui care trebuia să le ducă la destinație erau elemente cheie ale meseriei. Fost plutaș timp de mai mulți ani, Vasile Florea și-a amintit că uneori lucrurile nu mergeau prea bine.
„Pe Bistrița erau multe grinduri (n.a. – insulițe de pământ), iar dacă plutașul nu era atent se oprea acolo. Din spate veneau alte plute și așa se forma o „închisoare”. Pentru a putea pleca mai departe trebuiau desfăcute și apoi refăcute plutele. Era treabă de 3-4 zile în care stăteai în apă până la brâu și adunai lemnul. Mâncare nu prea era, în schimb apă era din belșug”, a povestit nea Vasile Florea.
O tablă avea 15-20 de arbori, în funcție de grosime, iar într-o plută intrau chiar și 270 mc de material lemnos, ceea ce însemna că „închisorile” deveneau o adevărată corvoadă pentru plutași.
Drumului lemnului până la plută
Pentru a ajunge să fie transportat pe Bistrița, lemnul urma un drum destul de lung. Dacă acum utilajele de exploatare și mijloacele de transport permit ridicarea buștenilor direct din pădure, acum 50 de ani acest lucru era imposibil.
Așa se face că munca începea încă din vară. În lunile iunie-iulie se intra în pădure, se doborau arborii și se cepuiau (n.a. – operațiunea de eliminare a crengilor pentru a permite bușteanului să alunece de pe versanți). În octombrie-decembrie se corhănea și lemnul era adus la un drum, iar în ianuarie și februarie era transportat cu caii până la malul Bistriței, unde se depozita pentru ca în primăvară să poată fi legate plutele.
Plutașii, între bani și versurile iubitelor
Munca dificilă pe care o făceau plutașii era și mai bine plătită. Dacă cei care lucrau la pădure primeau acum 40 de ani în jur de 800-900 de lei, un plutaș pleca acasă cu 1.200-1.300 de lei.
„Era răspundere mare și de asta se plătea mai bine. Munceam și în condiții grele, stăteam în apa Bistriței fără nici un fel de protecție, iar asta se vede acum, când mă dor toate și mă omoară reumatismul”, a mărturisit Ticuță Ilișanu.
Chiar dacă are 77 de ani și probleme de sănătate, moș Ticuță nu și-a pierdut simțul umorului. Își aduce aminte că înainte de a pleca cu plutele, fetele din sat îi ofereau câte o gură de tărie și-i șopteau la ureche câteva versuri: „Lelea naltă sprâncenată/Cu plosca de gât legată/Ia bade și gustă o dată/Nu căta că-i răsuflată/Am uitat-o destupată”.
Plutăritul și munca la pădure, „canoanele” vieții
Pentru cei care au lucrat și la pădure și au condus și plute, viața nu a fost dintre cele mai blânde. Așa se face că un preot la care moș Ticuță Ilișanu a mers pentru a-și mărturisi păcatele și a cere canoane i-a răspuns hâtru: „Ce canon îți mai trebuie după ce ai muncit tot anul, îți ajunge cât ai tras”.
„Și după asta am stat eu și m-am gândit câtă dreptate are preotul, că doar am bătut la lemn de mi s-au făcut creierii lapte acru în cap, iar apoi pe Bistrița am luat atâta apă cât pentru toată viața”, și-a amintit moș Ticuță.
