De patru zile, peste 3.000 de oameni s-au întors brusc în Evul Mediu. Fără energie electrică, fără mijloace de comunicaţie, fără drumuri sau căi ferate, cu apă şi alimente primite ca ajutoare, locuitorii din Ulma, Nisipitu şi alte câteva localităţi sunt rupţi total de lume. Dacă unii se consolează cu gândul că într-o bună zi vor putea merge la medic sau la cumpărături în condiţii civilizate, altora, Dumnezeu nu le-a mai lăsat nimic. Se au doar pe ei şi hainele cu care au fugit din calea viiturii.

 

Drumul care duce spre Ulma se întrerupe brusc la câţiva kilometri de Brodina. Apele Sucevei au rupt totul. Drumul a fost mâncat de torenţi, iar calea ferată stă aruncată în albia râului, aruncată de o forţă uriaşă. Mai departe sunt satele unde nu se ajunge decât pe jos sau pe calea aerului.

O luăm la pas spre Nisipitu, localitate aflată la circa 6 km de locul unde maşinile devin inutile. Dimensiunile dezastrului se văd la tot pasul. Suceava curge vijelios la vale, dar parcă nu mai sperie acum pe nimeni. Albia pare un hău imens, redesenată după un algoritm ştiut doar de ape.

Acolo unde drumul nu a fost luat de viitură, pentru simplul motiv că se afla la o distanţă mai mare de râul Suceava, pândesc alte obstacole.

Firişoarele de apă care se prelingeau din munţi s-au transformat în râuri, iar sute de tone de piatră au blocat căile de acces.

Intrarea în Nisipitu nu trădează că ar fi ceva deosebit în sat. Simple aparenţe, pentru că la numai câteva sute de metri se deschide o imagine care îţi îngheaţă sângele.

 

„Am rămas goi-goluţi”

Râul Suceava, care săptămâna trecută curgea la câteva sute de metri depărtare, şi-a croit o nouă albie. Tot ce se afla în calea sa a dispărut. Case, maşini, animale. Totul a plecat în câteva minute.

Soţii Solovăstru aveau două case. Acum le-a mai rămas doar un sfert de perete. Bătrâni şi fără ajutor, oamenii au ajuns să-şi dorească moartea.

„Cum a trimis Dumnezeu ploile, mai bine să ne trimită şi moartea”, reuşeşte să spună Ileana Solovăstru, după care lacrimile o podidesc. O completează Gheorghe, soţul ei: „Dormim la rude, dar parcă poţi dormi. O cuşcă să fi avut a noastră şi nu ne interesa, tot era bine. Degeaba stăm în vile dacă nu e căsuţa noastră”.   

Vecini cu familia Solovăstru erau soţii Timiş. Grigore, de 45 de ani, soţia sa, Domnica, de 39 de ani, şi cei doi copii, Adrian de 20 de ani şi Alina Maria, de 17 ani, stau şi se uită spre locul unde era gospodăria lor. Din mijlocul drumului, doar câinele pare să-i consoleze.

„Am rămas goi-goluţi. Maşina e un morman de fiare contorsionate. Casa din BCA-uri şi cu temelie de jumătate de metru a zburat pur şi simplu. Ce putem să mai spunem. Acum stăm într-o cameră care ni s-a dat în fosta gară din Nisipitu. Nu ştiu ce vom face de acum încolo”, a spus Domnica Timiş.

 

Elicopterul de care depinde soarta tuturor

Cu drumurile rupte şi calea ferată distrusă pe porţiuni mari, singura cale de aprovizionare a oamenilor din satele izolate este elicopterul. Când bătaia elicelor aparatului de zbor se aude în depărtare, lumea se îndreaptă spre Primărie, locul de unde se împart ajutoare.

La intrarea noastră în sat, elicopterul tocmai plecase de 5 minute. Pe drum am întâlnit oameni cu câte o plăsuţă. Primiseră câte două pâini şi o sticlă de ulei.

„Noroc de elicopter că vine şi ne aduce apă şi mâncare. Când mergem la Primărie după ajutoare ne ştie toată lumea după nume, nici nu e nevoie să mai venim cu buletinul”, a spus Ştefania Calancea.

Dacă alimentele pot fi aduse cu elicopterul, combustibilul nu poate fi transportat pe calea aerului din cauza riscurilor de incendiu.

„Pentru că drumurile erau rupte nici motorină pentru a lucra şi a mai ajuta oamenii nu am avut. Abia luni au venit vreo 400 de litri de motorină şi ne-am putut apuca de treabă. E greu tare aici la noi”, s-a plâns Petrică Marocico.

 

Poştaşul cară zilnic cu spatele pachete de 15 kg

Cel mai greu pentru oamenii izolaţi este noaptea. Reţelele de electricitate sunt la pământ, iar zgomotul apei face şi mai lugubră zona. Generatoarele de energie electrică sunt puţine, iar combustibilul pe sponci, aşa că informaţiile vin greu şi cu întârziere.

Poştaşul este cel mai aşteptat om din sat. Aduce informaţii noi de dincolo, şi-i ţine la curent pe săteni cu ce se mai întâmplă prin localităţile învecinate.

Pentru Gheorghe Jicalu este însă o meserie extrem de grea. Trebuie să care zilnic cel puţin 15 kg de corespondenţă, ziare sau scrisori.

„Trebuie să facă cineva şi treaba asta. Am cărat şi pâini pentru oameni, că ştiau că nu au de unde cumpăra din sat şi le-am dus. Mă mai ajută şi alţii să car sacii, mai luăm câte o pauză, dar trebuie să ajungem în sat cu tot ce avem de dus”, a mărturisit poştaşul din Nisipitu.

 

Magazinele, golite în câteva minute

Magazinele din Nisipitu sunt goale de câteva zile. Tot ce putea însemna hrană a fost luat de săteni duminică.

„Când am deschis magazinul, au dat năvală toţi şi au luat tot ce se putea lua. Mare lucru oricum nu mai putem ţine la magazin atâta timp cât nu avem curent şi frigiderele nu merg. Doar să aducem marfă şi să o vindem de pe o zi pe alta”, a precizat Adrian Melen, administratorul unui magazin mixt din Nisipitu.

 

La înmormântarea tatălui, 15 km pe jos cu coroanele în spate

În satele izolate nici morţii nu mai par a avea linişte. Familiile fac eforturi supraomeneşti pentru a ajunge acasă să-şi conducă rudele pe ultimul drum. Silvia Calancea vine tocmai de la Constanţa. Sora ei a reuşit să urce pe un munte şi să o anunţe că tatăl lor a murit. Chiar dacă ştia despre potop, Silvia s-a urcat în tren şi a purces spre casa părintească.

„Ştiam că drumul e rupt, dar e tata şi trebuia să ajung. Am cumpărat coroane, prosoape şi ce mai trebuie pentru înmormântare. Am sperat că o să găsesc o maşină să ne ajute să le cărăm, dar nu s-a putut. Nu pot să fac altceva decât să merg pe jos până acasă. Sunt 15 km până unde trebuie să ajung, dar Bunul Dumnezeu mă va ajuta să trec şi peste asta”, şi-a făcut curaj Silvia Calancea înainte de a pleca din nou la drum.

În ajutorul rudelor a plecat şi familia Marocico, din Suceava. Aurel i-a cumpărat surorii sale un generator şi 18 litri de benzină.

„Sper să-i ajungă pentru vreo 5-6 zile. Mâine am să vin să-i mai aduc şi ceva mâncare că dacă nu o ajut eu, atunci cine s-o facă”, s-a întrebat Aurel Marocico.

 

Izolaţi de o săptămână

Pentru alţi oameni coşmarul izolării are deja o săptămână. Familia Niţu locuieşte pe malul drept al râului Suceava. De miercuri noapte, când a plouat pentru prima data puternic, au rămas captivi peste apă. Doar ei şi muntele. Într-una din zile, bărbatul a mers 3 ore prin pădure şi a ajuns la un pod, pe care a trecut pentru a aduce apă. Ieri, la ei a venit fiica lor, căsătorită într-un sat vecin. Le-a adus mâncare, iar pentru a putea lua geanta cu alimente, Petru Niţu a luat-o la pas prin pădure. Era singura lor şansă de a se aproviziona.

 

PS: Cu mulţumiri pentru Corneliu şi Iosif

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „Cum a trimis Dumnezeu ploile, mai bine să ne trimită şi moartea”.

Comentarii