Şi în acest an, pregătirea alegerilor din România presupune în planul public confuzie, isterie şi persuasiune lipsită fie de credibilitate fie de onestitate. Pe lângă faptul că democraţia românească e încă puerilă şi caricaturală, ne mai găsim implicaţi şi în războiul global dur al pieţelor economice şi al energiei, în faţa căruia, incompetenţi, Guvernul, Parlamentul şi Preşedintele nu au avut decât replici timide de fete de la ţară.

Becali continuă să fie cel mai sincer băiat român cu bani care se dă mare şi tare şi culege laurii imbecilităţii naţionale. Antologia de umor naţional îi consacră capitole vaste de înţelepciune şi cugetări memorabile: „Nici nu ştiţi ce sensibilitate am eu în suflet,dar nu ştiu să mă exprim. Dacă aş şti, aş vorbi mai frumos decât Liiceanu şi Pleşu” (păcat că deocamdată, însă, nu se poate, că’ nu e voie de la esteticianul Băsescu. Cum, care estetician?). „Am citit « Manualul războinicului luminii » cu două markere, se confesează tot Becali. Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut şi unde m-am identificat cu eroul cărţii, iar cu verde pe cele care nu mi-au plăcut şi nu le-am citit.”  Aici, tribunul Becali face o pauză emoţională politică, unde atrage atenţia asupra codului de onoare al alegătorilor: „Dacă mă respecţi o dată, te respect şi eu tot o dată. Dacă nu mă respecţi o dată, eu nu te respect de cinci ori ». Capisci ? Se televizează, oameni buni. « Mass-media după părerea mea înseamnă televiziunile unde oamenii văd în direct pe oameni.” (Dar invers nu s-o putea, oare ?) doineşte omul nostru pe micul ecran,

Ideea e că acesta este nivelul general de discurs politic în România anului 2008. Iar ca să poţi să fii iubit de bobor deşi vorbeşti în halul ăsta de bine româneşte pentru români trebuie să ţi se ducă vestea că ai bani, nu contează cât de negri, că arunci cu bani în slugi devotate şi că pe mulţi vrei să-i faci oameni, cu condiţia ca aceştia să-ţi şteargă bine pantofii şi urmele. Căci altfel ajungi  flenduri ca Remeş sau Adrian Năstase în colţii presei : « Ştiţi cât de mult scuip eu televizorul la mine acasă? Cum văd un nenorocit care vorbeşte de binele public, cum îi trag un scuipat. » (Ce băiat bun, Becalicul nostru, şi cum scuipă el anti-deochi în direct). Era să uit, vă mai amintiţi ce voinic era Năstase în 2003 , când a spus cu năduf la o televiziune, despre Băsescu : "Ce să-i fac? Să-i dau un pumn în gură?"  Dacă îi dădea un pumn în gură atunci, poate că scotea şi Băsescu şişul marinăresc, iar băieţii şi-ar fi făcut felul încă de pe atunci, reciproc şi în direct, şi ne scuteau pe noi de a urmări cu greţuri  co-producţiile lor politico justiţiariste Da-Da contra Nu-Nu timp de alţi patru ani (în care îmbătrânim degeaba, precum Cristofel Columb care a plecat în America unde s-a însurat cu o băştinoasă, vorba lui Costel, băiatul amicei mele).

Politica românească se află tot în faza indeterminării stadiului pre-politic, de fapt, când cunoaşterea ideilor şi doctrinelor de stânga ori dreapta, a termenilor de progresism sau conservatorism sunt aproape nule. « M-am săturat să facem dosare noi lor şi noi nouă » , îşi exprimă serios Vanghelie părerea despre faptele bărbaţilor noştri de stat şi « o să spunem aceste lucruri zi de zi şi zi de noapte », pentru  că oricum la români ideea de partid e egală cu ideea de gaşcă ce urmăreşte interesele mafiote ale unei famiglia (« Am vorbit cu văru-meu Giovanni şi cu Victor să facem un partid care să fim mai tari ca fraţii Kennedy. Am fi condus România. Dar n-au vrut, fraierii. »).  Vorba lui Văcăroiu, în direct prin Parlament : « Noi toţi suntem puţin cu capul pătrat... « (Puţin ? Glumiţi, tovarăşe preşedinte !) Dar parlamentarii noştri nu se supără, pentru că au salarii mari. De ce au ei salariile astea mari ? Pentru că prostia se plăteşte (prostia  alegătorilor, adică a noastră, fireşte).

De ziua unirii, la Iaşi, Băsescu ne-a privit cu tandreţe, pe noi, poporul român ăla mic şi mucos. Nu m-am putut împiedica să nu trec în revistă perlele lui artificiale. Acum patru ani, când l-a ales naţiunea, a zis cu emfază de comandor : - Să trăiţi bine! Şi ne-am pus pe trăit bine. După vreo doi ani, după ce i s-a umflat guşa, Băsescul ne ne-a mai zis decât un  - Să trăiţi!, şi ăla scos repede de bisturiul endocrinolog. La Iaşi, privindu-ne tandru, cu uitătura aia de politician în campanie electorală lascivă, timidul preşedinte ne-a alinat dorul de adevăr şi dreptate şi ne-a întrebat cu milă : - Mai trăiti?  Păi mai trăim, tataie, ca să vedem şi noi ce se mai întâmplă în Românica. Nu de alta, dar abia acum începe distracţia, sunt multe scenarii pe piaţă, toţi vor să uninomineze şi nu merită să pierdem mişcările de cipăndei ale politicienilor noştri. Coatele pe care şi le trag, şuturile, scuiparea şi injuriile sunt provocări pe care e bine să le urmărim, cum altfel am înţelege care are nervii tari şi care dă în primire după primul caft mai serios ? Pentru că, am uitat să vă spun, de fapt anul electoral este un an pugilistic. Şi chiar unul eroic. Pentru că mereu, vorba lui Viorel Cataramă, « vor fi aicea printre noi şi tineri care au murit în revoluţia din decembrie 1989 ». Iar dacă tot au murit, de ce să fi murit degeaba ? Ce are democraţia noastră mai preţios decât aceşti tineri ? Ion Iliescu cel Sfânt şi Înţelept, în unul din tratatele sale, remarcase că « Cioran a fost un tip de reflecţie, pe când eu sunt un tip de acţiune, încă din tinereţe am ars pentru actvităţile sociale... » O fi ars el, dar numai pe 5% din suprafaţa creierului, pentru că restul se regenerează văzând cu ochii şi se înscrie la uninominalele din 2012 clasa business. Facem pariu ?

Mai interesează oare pe cineva dreapta sau stânga, în acest climat de veselă demenţă electorală din ţară ? Apropo, noţiunile de dreapta şi stânga sunt de la bun început ascunse în ambiguitate, încă de la naşterea lor ca şi concepte « politice ». Astfel, în prima Adunare Naţională de după declanşarea Revoluţiei franceze, partizanii vechiului regim s-au aşezat la dreapta, iar adversarii acestora, revoluţionarii, s-au aşezat la stânga. La vremea aceea, stânga era progresistă, iar dreapta conservatoare. Au existat însă şi cazuri inverse. Familiile politice europene sau mondiale sunt pline de inconsistenţe ideologice, dar piaţa politică românească e încă departe de aceste sincronizări. Unde ne este urechea muzicală în marea simfonie a globalizării, mai ales acum, când ne vom pregăti de alegeri pentru a desemna noua orchestră a ţării ? Cu atâtea manele, zisa lui Costi Ioniţă pare cea mai rezonabilă :“Fiecare are gusturile lui in muzică.. N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer”. Păi nu? Taraful nostru politic e gata de repetiţie, poporul e gata de circ, că’ de pâine nu se mai apropie din cauza scumpirilor. Artiştii îşi apretează gulerele şi îşi desenează bujori în obrăjori : “Omar Hayssam aparţine ţării, este un bun al întregului popor”, reintră pe scenă, virgin, Adrian Nastase. Generos, unul din poheţii dictatorului se înfige la slănină : « - Eu aş putea să fiu preşedinte pentru o zi, dar o zi polară de şase luni. » Răbdător, poporul român stă în faţa televizorului şi picoteşte, în timp ce magicienii îi pompează în cap hipnoza colectivă a pierzaniei, precum altădată Mudava, candidat independent la preşedinţia României:
"Rog poporul român să stea cu mâinile şi picioarele depărtate ca să-l pătrund cu energia mea".

Şi eu, care vedeam de fapt poporul ăsta obligat să stea cu mâna întinsă pe la partide, de teamă să nu fie trimis în şomaj global…

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Care eşti mai uninominal p-acilea?.

Comentarii