Unde educație nu e…

… nici fotbal n-are cum să fie. Am urmărit în ultimele câteva zile o sumedenie de meciuri ale căror scoruri finale au fost stabilite în ultimele câteva minute. Până atunci, adică prin minutul 80, fusese 0-0 sau se înscrisese doar un gol, de o parte sau de cealaltă. Au fost însă niște iureșuri pe final ceva de speriat. Și în Anglia, și în Spania, și în Italia. Am văzut antrenori disperați până la prelungiri și care au devenit euforici la extrem după. Și invers. Am văzut echipe cărora nu le-a ieșit nimic în timpul regulamentar, întorcând rezultatul în doar 3-4 minute. În toate aceste situații-limită este vorba în primul rând de atitudine, de devotament, de încredere. Peste toate, de inteligență în joc, tradusă simplu prin folosirea la maximum a propriilor resurse și mai ales de evitarea oricăror întreruperi ale jocului. Așa procedează toate echipele mari atunci când se află în dificultate: jucătorii își văd de alergat, de pasat, centrat, șutat, dar evită orice fel de contact cu adversarul care atât așteaptă pentru a se tăvăli și rostogoli ca în crizele de epilepsie, chemând desigur medicii, ba și ambulanța, chiar dacă n-a fost vorba decât de o vagă atingere nu contează în ce zonă. Prin comparație, la noi (ceea ce nu e deloc surprinzător, fiindcă aici totul este altfel decât în restul lumii) echipa care ar avea nevoie ca de aer măcar de un gol uită să atace, iar când e vorba de contact fizic, jucătorii ei se aruncă precum turbații. Un recent exemplu vine din Cupa României. La Mioveni, Dinamo avea nevoie de golul egalizator. Spre uluirea mea, ataca tot cu câte doi sau trei jucători. Țin minte o fază din minutul 72, când unul din cei trei a centrat, iar ăilalți doi erau în careu, înconjurați de vreo opt adversari. Argeșenii au degajat tare, până în terenul lui Dinamo. Unde, ce văzurăm? Fix opt dinamoviști și nici un adversar! Cum să dai gol? Să le fi zis antrenorul să atace apărându-se!? De cine? Iar în minutele rămase, Dinamo a făcut vreo șapte faulturi! Unde educație nu e…